Ana Blandiana

Având în vedere ca Protocolul de colaborare semnat la 5 februarie 1998, de P.N.T.C.D., P.N.L., P.A.R., P.D., P.S.D.R. si U.D.M.R. nu a fost în prealabil aprobat în consiliul Conventiei Democrate (câstigatoarea din noiembrie 1996), Alianta Civica socoteste de datoria ei sa-si exprime public rezervele asupra acestei modalitati ineficiente de rezolvare a crizei guvernamentale:

1. Acceptarea demisiei celor cinci ministri P.D., demisii însotite de grave învinuiri aduse primului ministru si cabinetului anterior, ar fi trebuit sa fie precedata de un bilant al activitatii demisionarilor, în asa fel încât sa se poata stabili aportul fiecaruia la activitatea guvernului caruia i-a apartinut si sa se poata determina un raport logic între actul de decizie si cel de responsabilitate politica, atât la nivel individual, cât si de partid.
De altfel, din protocol nu rezulta nici cum va functiona acest raport (între decizia si raspunderea politica) la nivelurile la care P.D. nu si-a retras demnitarii (prefecturi, structuri judetene si locale, oficii centrale, precum si anumiti secretari de stat).

2. Instituirea celor doua comitete ad-hoc (de coordonare politica si de coordonare parlamentara), mai importante din punct de vedere decizional decât parlamentul si guvernul, formate din lideri ai unor forte politice dintre care unele se afla la putere iar altele într-o originala semiopozitie, este o formula nedemocratica si plina de ambiguitati. În virtutea consensului preconizat ca metoda de lucru, asemenea organisme suprapartidice instituie dreptul de veto si permit astfel blocarea acelor legi esentiale privind statutul proprietatii si accesul la adevar, fara de care nu pot fi concepute nici reforma economica, nici reforma politica si nici integrarea în structurile euroatlantice.
Cel mai grav este faptul ca, atât din disputele ultimelor luni, cât si din textul protocolului semnat la 5 februarie 1998, rezulta ca partener ii nu se refera la aceeasi definitie a notiunii de reforma, ajungându-se la situatia absurda de a se cere accelerarea reformei fara a accepta legile care o fac posibila.

3. Departe de a salva si accelera reforma, protocolul semnat la 5februarie 1998 pune punct sperantelor legate de schimbarea de regim votata în noiembrie 1996 si face ca pretul platit de catre C.D.R. pentru pastrarea coalitiei sa fie nu numai disproportionat de mare, ci si inutil. Perspectiva alegerilor anticipate spre care P.D. împinge lucrurile nu este îndepartata astfel, ci doar amânata, pâna când creditul Conventiei Democrate se va fi erodat la toate nivelurile si în toate structurile, prin cedarile repetate la care va fi constrânsa.

4. Atitudinea P.D. de dupa remanierea guvernamentala din decembrie 1997, ca si aceea din zilele de dupa semnarea acestui protocol, nu constituie garantii ale unei colaborari corecte si constructive, dupa cum declaratiile legate de iminenta schimbarii guvernului abia format nu fac decât sa întretina în mod intentionat un climat de instabilitate si confuzie, din care – atât în interior, cât si în exterior – tara nu are decât de pierdut.

În aceste conditii, Alianta Civica nu considera protocolul din 5 februarie o solutie pentru depasirea crizei, ci doar pentru prelungirea ei, si-si exprima îndoiala ca, în lipsa evidenta a bunei credinte ca baza a relatiei dintre parteneri, actuala coalitie va putea sa guverneze în continuare. Iar daca oamenii politici nu vor gasi în ei însisi curajul, priceperea si responsabilitatea pentru gestionarea tarii, celor care i-au ales trebuie sa li se dea posibilitatea de a alege din nou.

Pe parcursul acestei dramatice numaratori inverse, Alianta Civica îsi va spune în continuare, cu loialitate, parerea, singurul sau scop fiind pastrarea sperantei în reforma si adevar, în convingerea ca fiecare zi pierduta pentru reforma se scade din destinul României.

Bucuresti, 9 februarie 1998