Centrul PEN Român

În mai 1990 începeam, la Viena, unul din capitolele vietii mele care avea sa-mi absoarba multa pasiune, multa energie si foarte mult timp. Daca as fi stiut ca aceasta aventura intelectuala va dura patrusprezece ani, poate ca as fi ezitat sa accept rolul pe care colegii de la PEN International, în cadrul unei reuniuni din capitala austriaca, mi-l propuneau: acela de a reorganiza în România un Centru PEN care sa continue traditia interbelica, ilustrata prin numele unor mari scriitori, dintre care foarte putini supravietuisera perioadei comuniste. Situatia era oarecum asemanatoare în toate tarile est-europene, eliberate în 1989 din dictaturile ce paralizasera gândirea libera si obligasera pe scriitori fie la obedienta, fie la o lupta riscanta cu monopolul ideologic al partidului unic. Centrele PEN (sau „PEN Cluburile”) din aceste tari fusesera interzise la începuturile ocupatiei sovietice, iar în perioada liberalizarii post-staliniste au fost transformate, în cel mai bun caz, în institutii ornamentale, folosite în ocazii speciale doar pentru a da o aparenta democratica unor regimuri represive. Acum era timpul reactivarii acestor nuclee de gândire si constiinta libera, iar mie si colegilor mei ne revenea misiunea de a ne organiza si de a ne reintegra în organizatia mondiala, cu sediul la Londra.

Dupa o vara de consultari, dupa parcurgerea formalitatilor necesare, inclusiv înscrierea, nu lipsita de obstacole, în registrul organizatiilor neguvernamentale din România, la 11 septembrie 1990 Centrul PEN Român renastea, într-o sedinta la care participau cei mai reprezentativi scriitori români, înscrisi pe baza unei declaratii în care se declarau de acord cu Carta PEN, asa cum fusese ea formulata în 1921 de catre parintii fondatori ai organizatiei. Initiat în 1921 de un grup de scriitori englezi si francezi, International PEN (acronimul PEN semnifica „Poets – Essayists – Novelists”) a fost prima si este pâna azi singura organizatie mondiala a scriitorilor. Carta PEN, pe baza careia functioneaza, a fost alcatuita ca un act de reconciliere intelectuala între scriitorii de dincolo de toate frontierele, dupa experienta devastatoare a primului razboi mondial, care a fost o trauma pentru constiintele europene. În curând s-au înfiintat centre PEN în multe alte tari, care aderau atât organizatoric, cât si individual, prin numele prestigioase ale marilor autori ai epocii: John Galsworthy, H.G. Wells, Thomas Hardy, W.B. Yeats, Arthur Schnitzler, Gerhardt Hauptmann, Maurice Maetherlink, Knut Hamsun, Romain Rolland, Anatole France, Benedetto Croce, Dîmitri Merejkovsky, Selma Lagerlöf, Thomas Mann, Vicente Blasco Ibanez, Rabindranath Tagore, Robert Frost… Cuprinzând treptat tot mai multe tari si toate continentele, organizatia a devenit un veritabil parlament scriitoricesc, care se preocupa de drepturile profesionale, de libertatea cuvântului si, nu în ultimul rând, de libertatea autorilor, cel mai activ dintre departamentele sale fiind comitetul „Scriitori în închisori”, preocupat de monitorizarea cazurilor de represiune din regimurile dictatoriale. În fiecare an, International PEN se întruneste într-un congres, în care sunt adoptate rezolutii, motiuni, proteste si sunt alese sau completate functiile de conducere. Dar, ca printr-o compensatie, în fiecare an au loc si fascinante festivaluri de poezie, spectacole, dezbateri teoretice. În timp ce „activistii” se preocupa de supravietuirea organizatiei, scriitorii invitati se preocupa de supravietuirea literaturii, amenintata în esenta ei de televiziune, de vulgaritatea subculturii.

PEN Clubul Român a fost creat în 1923 si a avut printre initiatori pe Liviu Rebreanu. A avut o activitate remarcabila, dupa cum se poate deduce din câteva caiete salvate de familia Cioculescu la arestarea lui Radu Cioculescu, remarcabilul traducator al lui Proust, si care detinuse multi ani functia de secretar al Centrului. Cioculescu a murit la scurt timp în închisoare, iar cei mai importanti membri ai Centrului au fost si ei arestati sau interzisi. [» Proces Verbal]

Odata cu reînfiintarea, am încercat sa facem legatura cu aceasta traditie, întrerupta în urma cu 46 ani. Unul dintre membri, dl. Barbu Cioculescu, ne-a pus la dispozitie parte din arhiva unchiului sau. Am invitat în ocazii solemne pe dl. Barbu Brezianu, remarcabilul scriitor si istoric de arta, ca si pe poetul Pan Vizirescu, fosti membri ai PEN Clubului anilor ’30. Am lansat în premiera un volum de Stefan Nenitescu, un alt membru al PEN Clubului interbelic, care a suferit si el represiunea comunista. În martie 1994, la moartea lui Eugen Ionescu am pregatit o seara comemorativa, la care au vorbit rude, colegi de generatie si exegeti ai marelui dramaturg. In luna mai 1995 am organizat, in colaborare cu Academia Civica si Uniunea Scriitorilor o suita de manifestari aniversare, cu ocazia centenarului nasterii lui Lucian Blaga., o sesiune jubiliara la Universitatea din Cluj, un pelerinaj la cimitirul din Lancram si o seara de muzica si poezie la Conservatorul din Bucuresti. Ca un omagiu adus marii literaturi promovata de compatrioti ai nostri, am propus succesiv pentru premiul Nobel pe dramaturgul Eugen Ionesco (în 1993 si 1994), pe eseistul Emil Cioran (în 1995) si pe poetul Gellu Naum (în anul 2000). [» Propuneri Nobel]

Anul 1990, când s-a reînfiintat la noi Centrul PEN, a fost dominat, într-o masura infinit mai mare decât cei urmatori, de o lupta intoleranta a structurilor vechi, care aparent fusesera abolite în Decembrie, cu toti cei ce întelegeau sa ia în serios libertatea platita cu vietile a peste 1100 de tineri. De aceea, înca de la început, Centrul nostru aparea ca un aparator al drepturilor si libertatilor proclamate de Charta. În momentul reînfiintarii, când oficialii practicau lupta de clasa (vezi mineriadele), iar forte oculte stimulau ura între nationalitati (vezi evenimentele de la Târgu-Mures), Centrul PEN era forta toleranta care cerea, pe deasupra pasiunilor politice, respectarea libertatii de constiinta si de opinie, opunându-se cenzurii, protestând împotriva împiedicarii circulatiei ideilor si netemându-se sa critice deschis guvernul, administratia si institutiile pentru abuzurile practicate. [»Proteste si motiuni]

În scurt timp au aparut noi centre PEN în imediata noastra apropiere: cel de limba maghiara din România si, imediat dupa proclamarea independentei, cel din Republica Moldova. Am avut însa relatii privilegiate si cu alte centre din tarile ex-comuniste (polonez, maghiar, sloven, slovac, ceh, bulgar, macedonean, lituanian), pentru ca scriitorii care au cunoscut oprelistile represiunii s-au regasit în organizatia mondiala cu un atasament sporit în comparatie cu cei din lumea normala, de dincolo de fosta Cortina de Fier. Problemele pe care le-am discutat în cadrul celor cinci conferinte zonale organizate direct de noi, în România, precum si maniera în care i-am cointeresat pe colegii din alte zone geografice, au demonstrat o maturitate direct proportionala cu solidaritatea de destin care ne unea. Aceste conferinte zonale au fost în:

Septembrie 1995 – „Scriitorul si Puterea”, la Neptun
Iunie 1998 – „Scriitori în închisori: între libertatea fizica si cea spirituala”, la Memorialul Sighet
Aprilie 2000 – „Mai multe limbi, o literatura, mai multe literaturi, o limba”, la Iasi
Iulie 2001 – „PEN cluburile europene, argumente ale viitoarei Europe unite”, la Sinaia
Iunie 2002 – „Literatura în situatii conflictuale”, la Bucuresti

*

Dintre congresele mondiale desfasurate din 1990 încoace, Centrul PEN Român a participat dupa conferintele refondatoare de la Viena si Paris (1990, 1991), la congresele de la Barcelona (1992), Dubrovnic (1993), Praga (1994), Santiago de Compostela (1995), Guadalajara Mexic (1996), Edinburg (1997), Varsovia (1999), Moscova (2000), Londra (2001), Ohrid (2002). Marea problema a fost de fiecare data aceea a gasirii sponsorilor pentru suportarea biletelor de avion. Astfel se explica faptul ca nu am putut participa la congresele foarte îndepartate din Brazilia si Australia. Am fost în schimb prezenti la conferintele regionale organizate cu regularitate în Slovenia, Macedonia si Ungaria.

Congresele desfasurate în tarile din Europa Centrala si de Est (Praga 1994, Varsovia 1999, Moscova 2000, Ohrid 2002), au fost dominate de probleme esentiale ale creatiei, sesizate de scriitori care si-au vazut recâstigat dreptul la libertate si au înteles sa lupte pentru colegii lor oprimati din alte sfere geografice, prin motiuni de protest, adresari la foruri internationale, campanii de sprijin. Un congres mondial nu este un eveniment deosebit de atractiv, delegatii fiind legati zile în sir de ordinea de zi, de dispute si votari. Dar aceste probleme tinând de coeziunea constiintei noastre profesionale ne-au facut sa ne simtim uniti si în egala masura pasionati.

Am participat la lucrarile mai tuturor comisiilor organizatiei mondiale, dar când au fost probleme speciale am fost consultati de comisia cea mai activa, „Writers in prisons”, pentru ca aceasta comisie a activat si în vremurile când România era sub dictatura si se simtea chemata sa intervina împotriva arestarilor abuzive (cum a fost cazul ziaristilor de la „România libera”, în 1989).

Când, acum câtiva ani, am facut o calatorie profesionala în Vietnam, fiind inclusa într-o delegatie a Uniunii Scriitorilor din România, m-am simtit obligata sa intervin în favoarea a 15 colegi vietnamezi aflati în închisori si care fusesera semnalati opiniei publice mondiale de o rezolutie a International PEN. Mi-am amintit atunci, vazând surpriza si nemultumirea de pe fetele activistilor culturali, care se simteau la adapost de opinia publica, o întâmplare veche de aproape o jumatate de secol si pe care o citisem într-un studiu despre relatiile româno-franceze datorat unui universitar bucurestean. Atunci, în ianuarie 1956, secretarul PEN Clubului francez, dramaturgul Jean de Beer, fusese invitat la Bucuresti pentru a conferentia la Institutul de Relatii cu Strainatatea. Abia admisa în ONU, Republica Populara se bucura de orice oaspete occidental care îi trecea frontiera. Lui Jean de Beer autoritatile îi gasisera imediat un omolog în persoana lui Victor Eftimiu, care pâna în urma cu 15 ani ocupase o functie în PEN Clubul Român. Observând ca în conferinta sa se limiteaza la generalitati, vorbind de libertatea creatiei si nu de zecile de scriitori aflati în închisori, cele mai mari somitati politice (Petru Groza, Chivu Stoica, Miron Constantinescu) l-au chemat în audienta solemna, facând din vizita sa un prilej de afisare politica. Iar Ministerul de Externe român si-a felicitat ambasadorul de la Paris pentru succesul reputat, însemnând si alte misiuni diplomatice sa-i urmeze exemplul. Singura satisfactie, de asta data a dramaturgului Jean de Beer, a fost ca, în raportul dat la rândul sau în Franta, a reprodus ca un stenograf discutiile avute cu politrucii de la Bucuresti, nu de putine ori cu ironie.
Acuitatea cu care scriitorii est-europeni privesc libertatea de constiinta a mutat pe umerii lor dezbaterea de idei în cadrul International PEN. Centrul PEN Român a fost apreciat ca unul din cele mai prestigioase în cadrul organizatiei mondiale. Asa se explica si faptul ca, în vara lui 1996, am fost propusa, printr-o rezolutie a Centrelor PEN francez si britanic sa candidez la presedintia mondiala a PEN-ului. Sprijinita evident si de colegii români, am luat parte la Congresul de la Guadalajara (Mexic), urmând ca votarea mea sa fie o simpla formalitate, caci nu aveam contracandidat si, dupa difuzarea declaratiei de intentii, conform procedurii majoritatea celor peste o suta de centre din toata lumea si-au exprimat în scris sprijinul în perioada premergatoare congresului. Dar miscarile de culise pe care le-am descoperit, legate nu de candidatura mea ci de însasi definitia organizatiei, m-au facut sa iau o hotarâre surprinzatoare. În organizatia mondiala, care initial continuse câteva tari europene (Anglia si Franta în primul rând) s-a produs o diluare considerabila, fiind acceptate între timp centre regionale si chiar reprezentând un singur oras. Câteva delegatii (în primul rând cea japoneza si cea americana) au încercat sa mute centrul de greutate din Europa, sa schimbe Carta PEN si sa obtina finalmente transformarea organizatiei de scriitori într-una de activisti culturali. În acest sens, japonezii au încercat sa mute administratia la Tokyo ceea ce a dus la demisia functionarilor londonezi. În noaptea de dinaintea votului (12 noiembrie) am hotarât sa-mi retrag în semn de protest candidatura, iar în acest fel functia ramasa a fost reocupata, la propunerea mea, pentru înca un an de fostul presedinte, dramaturgul englez Ronald Harwood. Am vrut sa arat în acest fel ca o functie nu trebuie ocupata doar pentru satisfacerea propriului orgoliu si am dat un semnal despre criza de identitate si marele pericol care pândea organizatia prin înstrainarea de scopurile sale initiale. Si, într-adevar, pucistii au pierdut pe moment partida, iar în anii urmatori n-au reusit sa-si impuna programul care ar fi dus, practic, la lichidarea International PEN, influenta lor fiind din ce în ce mai slaba. În anexa pot fi citite stenogramele câtorva interventii, începând cu a mea, din reuniunea plenara a delegatilor de la Guadalajara.

În încheierea mandatului meu, care a durat din mai 1990 pâna în mai 2004, vreau sa sper ca retragerea mea din functia de presedinte al Centrului PEN Român nu va permite nici o sincopa în activitatea acestuia si ca, prin efortul colegilor, acesta se va mentine printre cele mai active si valoroase, ca si pâna acum. Si mai sper ca acest web-site se va completa cu numeroase alte actiuni declansate de Gabriela Adamesteanu si Ioana Ieronim, pe care le-am ales azi, 12 mai 2004, prin votul majoritatii membrilor, ca presedinte si secretar al Centrului Român. Le urez succes si le promit ca voi continua sa fiu alaturi de ele si de ceilalti colegi cu care am lucrat.

*

Nefiind remunerate si implicând mari cheltuieli de timp, functiile de conducere ale Centrelor PEN presupun un sacrificiu consimtit de timp si energie. Singurul venit al unui centru, care – daca vrea sa-si respecte statutul neguvernamental – nu poate apela la fonduri statale, este teoretic cotizatia membrilor, care, însa, chiar ea, nu poate acoperi cotizatia internationala, de 15 dolari/membru. Am obtinut ajutor, pentru achitarea cotizatiilor fata de trezoreria de la Londra, de la Uniunea Scriitorilor. De asemenea, pentru organizarea reuniunilor zonale am primit sponsorizari de la fundatiile germane „Hanns Seidel” (Sighet), „Konrad Adenauer” (Iasi) si „Friedrich Ebert” (Sinaia), carora le multumesc pe aceasta cale. Fundatia pentru Cultura si Drepturile Omului a fost sponsorul principal al întâlnirii despre „Literatura în situatii conflictuale” de la Bucuresti.

12 mai 2004
Ana Blandiana