Ana Blandiana

Primul lucru care mi-a venit în minte când am transcris titlul acestei conferinţe au fost iniţialele sub care se manifesta în Statele Unite împotriva cursei nucleare din timpul Războiului Rece, când preşedinţii american şi sovietic nu se despărţeau de „valiza cu cifru atomic”: MAD: Mutual Assured Destruction, distrugerea reciproc asigurată. Mad, nebun, şi într-adevăr ce poate fi mai nebunesc decât o lume orbită de ură, de fanatism, de răutate, de prostie. „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” este formula milenară a unei răzbunări care nu se sfârşeşte decât prin distrugerea totală, reciproc asigurată, formula încăpăţânării într-un adevăr parţial şi limitat, devenit agresiv şi periculos, formula în faţa căreia m-am întrebat mereu dacă adevăratul stăpân al lumii este mai ales Răul sau mai ales Prostia.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat s-ar putea spune noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, chintesenţă a descoperirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatice de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care este, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca şi combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice a cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

Leibniz spunea că secretul oricărei diplomaţii este să ştii să te pui în pielea celuilalt. Secretul oricărei răzbunări este să ştii să refuzi să înţelegi motivele celuilalt. În cele din urmă, izvorul întregii violenţe şi suferinţe din lume este neconvertibilitatea suferinţei. „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” este legea anti-dialog, anti-comprehensiune, care exclude posibilitatea acordului pentru că exclude posibilitatea existenţei mai multor adevăruri şi pentru că fiecare nu recunoaşte decât propriul adevăr, al cărui scop este să schimbe lumea începând prin a o distruge. De aici, chiar şi contradicţia divină – care există într-un fel sau altul în toate religiile – între „Pace Vouă” şi „Eu n-am venit să aduc pacea, ci sabia”.

În ceea ce ne priveşte, datoria noastră nu este să decidem cine are şi cine nu are dreptate, nici care este cauza cea mai dreaptă, ci limita dincolo de care nimeni nu are dreptul să treacă pentru a impune celorlalţi ideile sale, limita între credinţă şi fanatism, între dorinţa de a convinge şi dorinţa de a băga în capul adversarului împreună cu ideile sale şi un glonţ.

Stalin, cu cinismul său fără frică şi fără ruşine, spunea că violenţa este necesară pentru salvarea structurilor politice totalitare, în timp ce dizidentul Vladimir Bukovski definea cel de-al doilea război mondial ca pe „războiul în care milioane de oameni s-au omorât între ei pentru a putea decide ce fel de lagăre trebuie să existe pe pământ: brune sau roşii”.

Umanitatea a depăşit acest infern bicolor printr-o fugă înainte fără angoase, dar fără iluzii, spre un fatal progres. Un pesimist ca Emil Cioran susţine că „le progrès n’est rien d’autre qu’un élan vers le pire”. Nebunia din 11 septembrie îl confirmă şi lasă sentimentul ameninţărilor că orice schimbare nu este decât o stratagemă de a inventa mai răul pentru a salva răul.

De fapt, alternativa la „ochi pentru ochi” a devenit situaţia în care cel căruia i s-a scos ochiul refuză să smulgă ochiul adversarului său, pentru că este împotriva violenţei şi pentru că respectă drepturile omului. Contradicţia între educaţia în respectul pentru legile raţiunii, moralei, justiţiei şi nevoia de a supravieţui a devenit un dintre problemele esenţiale şi aproape insurmontabile ale timpului nostru, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru state.

Pentru că, la nivelul persoanelor, onestitatea, politeţea şi bunul simţ nu pot să reziste în confruntarea cu bădărănia, ticăloşia şi forţa brută; iar dacă, pentru a putea învinge, oamenii cinstiţi acceptă armele celorlalţi, ei încetează să mai fie cinstiţi şi, astfel, chiar sensul luptei dispare. Cu atât mai mult, statele de drept, chiar cele mai puternice, sunt slabe în confruntarea cu dictaturile, pentru că ele au acceptat să-şi limiteze prin lege puterea, în timp ce dictaturile sunt puternice prin crime şi libere prin cinism. Or, în momentul în care o democraţie – pentru a învinge răul care o ameninţă – renunţă la scrupulele democratice, ea câştigă lupta, dar îşi pierde definiţia, adică pierde mai mult decât câştigă.

Nu există nici o îndoială că omenirea de astăzi este în criză. Dar există un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche, cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Am fost întotdeauna şi suntem mereu în curs de a ne judeca şi analiza următorii paşi. Acuitatea sentimentului de a fi în criză vine astăzi din faptul că timpul şi-a pierdut răbdarea şi am intrat cu toţii într-o accelerare nesănătoasă care ne face să semănăm acelui ţăran chinez dintr-o celebră poveste care trăgea plantele de frunze ca să le facă să crească mai repede. Mai repede încotro? Şi de ce?

Am început prin a-mi aminti formula MAD a protestelor americane împotriva cursei atomice. Voi termina prin a-mi aminti o glumă din Est (se ştie că bancurile şi anecdotele au fost forma cea mai eficace de protest în ţările comuniste) despre aceeaşi temă: „Suntem contra războiului, dar va fi o luptă pentru pace până nu va mai rămâne piatră pe piatră”.

E greu de spus care este rolul scriitorului în toată această evoluţie pe care el o poate influenţa într-o infimă măsură. Să înlocuiască înţelepţii de altă dată dispăruţi de atâta amar de timp? Dar chiar dacă ar fi în stare, cine ar avea timpul şi disponibilitatea să-i asculte într-o lume care a pregătit politically correct confecţii de-a gata pentru orice situaţie? Ne rămâne speranţa că dragostea, care este combustibilul vieţii şi al artei, va fin întotdeauna mai puternică decât ura care este combustibilul istoriei şi al morţii. Şi ne mai rămâne, mai ales, credinţa profundă că toate dificultăţile, suferinţele, dramele, sunt materia primă a viitoarelor noastre cărţi. Din acest punct de vedere avem resurse pentru întregi biblioteci. Biblioteci care vor influenţa viitorul prin imaginea şi analiza unui prezent pe care nu suntem în stare să-l influenţăm.

Bled, 2003
Ana Blandiana