Raport adoptat ca document oficial la Consiliul National Director al Aliantei Civice din 31 martie 2001
De aproape doisprezece ani Romania rataceste in deriva, dupa ce in 1989 revolutia le-a dat romanilor ratia de libertate. O ratie pe care fiecare a folosit-o cum a stiut si care, in absenta rigorilor statului de drept risca sa se transforme intr-o overdoza. Cei mai bine plasati si-au luat libertatea de a-si imparti tara – economia, finantele, posturile de control, serviciile de informatii. Cei mai marunti au castigat libertatea saptamanii de cinci zile, libertatea grevelor, a nesupunerii, a muncii prost platite, care pana la urma a degenerat in somaj, inflatie, saracie, dezorientare, incultura, haos, furt generalizat. Libertatea cea mai frumoasa si mai inselatoare si-au luat-o cei care si-au asumat ideile, principiile: dreptatea, consecventa, taria de caracter. Evident ca intr-o lume in care se vorbeste enorm, in care dificultatea nu mai este de a spune, ci de a fi ascultat, in care informatia este filtrata sau inabusita in functie de interesele politice de moment, vocile si faptele lor apar estompate. Asta nu inseamna ca modelele morale raman inutile, dimpotriva, sunt inevitabile pentru reintrarea noastra in lumea civilizata europeana, iar reforma morala, pe care atatia imbogatiti, oportunisti si gangsteri ajunsi pe creasta valurilor isi permit sa o batjocoreasca, ramane singurul mijloc de a evita distrugerea poporului nostru. Intr-o tara in care totul este contrafacut si poluat – de la diploma universitara pana la discursul public, de la apa de baut la caracterul oamenilor – recursul la morala este singura solutie, si fara el nu se poate face nici reforma economica, nici dreptatea sociala. Marasmul realitatii de azi, in care se incearca ascunderea trecutului vinovat sub pecetea secretelor de stat, prevesteste o dictatura a mizeriei materiale, in care omul din popor sa nu se mai gandeasca decat la ce va pune pe masa maine si in care cultura (inclusiv cultura adevarului si a muncii cinstite) sa i se para o imposibilitate de lux. Rezultatele ultimelor alegeri si anomalia parlamentara la care s-a ajuns sunt dovezi, intre altele, ale profundei crize culturale in care traim. Absenteismul scolar tinde sa ne transforme intr-o tara de analfabeti. Elitele culturale sunt batjocorite, scara de valori a fost rasturnata, intelectualii se devora intre ei, bascalia si usuratatea tin locul judecatii si al perseverentei, televiziunile petrec in veselia concursurilor si jocurilor de noroc, in pofida catastrofei de care ne apropiem. Politicienii profita de aceasta ignoranta, care le permite ca, din patru in patru ani, sa poata promite ca vor indrepta ce au facut fostii guvernanti. Dar demagogia lor compromite democratia, dezgusta pe alegatori si-i impinge prin disperare spre extremism. Aici intervine misiunea – misionarismul – societatii civile.
Alianta Civica si-a propus inca de la infiintarea sa, in urma cu zece ani, sa se ocupe de educarea atat a populatiei, cat si a politicienilor, in spiritul mentalitatilor democratice. A invatat ea insasi, inainte a de a face tot ce a facut, de la realitatea in care s-a miscat. Mii de ore de intalniri cu oamenii, in sali de teatru sau in camine culturale; intalniri facilitate cetatenilor cu autoritatile; brosuri, carti, articole de ziar, comunicate, petitii, declaratii, motiuni cu adresa directa. Intalniri cu copiii orfani, cu batranii din azile, ajutoare la centrele medico-sociale, consultatii juridice, interpelari ale parlamentarilor, ministrilor. Sunt lucruri putin cunoscute, pentru ca au fost facute fara grija unei recompense, iar presa si televiziunile nu au gasit in ele subiecte tentante. Dar prin ce a facut in plan politic nu si-a multumit nici aliatii, carora rigorile ei le-au aparut ca un „extremism moral”, nici adversarii, care au vazut in intransigenta ei inamicul numarul unu al propriilor abuzuri. Independenta este uneori calea cea mai grea.
Dincolo de aceasta munca anonima, necunoscuta nici pe departe cat ar fi meritat, ramane vizibil un monument incontestabil – Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet, aflat in faza avansata de finalizare, dupa o munca asidua, inceputa in 1993. Va fi terminat in anul viitor, dar deja functioneaza ca muzeu cu zeci de mii de vizitatori, cu simpozioane, cu centrul sau de studii, cu volumele sale patrunse in marile biblioteci ale lumii, cu miile de ore de inregistrari de istorie orala intrate in memoria Institutului Hoover, cu expozitiile itinerante in alte tari. Memorialul Sighet a fost luat de la inceput sub egida Consiliului Europei, a intrat in circuitul itinerariilor culturale europene, este socotit printre primele trei locuri ale memoriei europene (alaturi de Memorialul Auschwitz si Memorialul Pacii din Normandia) si totodata este considerat, cel putin in strainatate, una din realizarile majore ale societatii civile. Nemaivorbind de faptul ca, intr-o tara in care de peste un deceniu lucrurile se dizolva si cultura este in suferinta, la Sighet – oras cu 52 % someri – s-a construit ceva.
Din infinitatea de fapte din care s-a plasmuit Alianta Civica (ea a fost nascuta din ele, pentru ca de multe ori realitatea ii impunea sa intervina acolo unde nu indraznea nimeni, ceea ce l-a facut pe un ziarist sa o numeasca „doctorul fara arginti”) au mai ramas de notorietate publica si acelea care au marcat ratacirea ei prin lumea politica. Asta s-a intamplat intre anii 1991 (cand a impulsionat partidele si asociatiile civice sa formeze Conventia Democrata) si 1998 (cand a parasit Conventia ajunsa la putere si care nu mai voia sa actioneze coerent). Lectia inregistrata in acest interval a fost de mai multe ori dureroasa pentru Alianta. A format intai un partid care, desi ii purta numele, la scurt timp s-a indepartat de ea si apoi si de el insusi. A sustinut un candidat la presedintie, care odata cu preluarea puterii, a ezitat sa-i reprezinte ideile, inconjurandu-se cu oameni de sens contrar. A sustinut in tot acest timp Conventia, care, refuzand sa gandeasca in termeni strategici, s-a destramat practic decum a ajuns la guvernare, pierzandu-se in aritmetici algoritmice si dovedindu-se incapabila sa puna stavila dezastrului mostenit in 1996.
Ca fenomen general, multi dintre demnitarii sustinuti de Alianta au uitat in scurt timp de unde au pornit, acomodandu-se dupa ce au ajuns la putere structurilor pe care promisesera sa le demanteleze. In lipsa functionarii Conventiei, Alianta Civica a pierdut legatura cu ei. Lipsa unei gandiri politice de perspectiva a taiat toate puntile nu numai spre noi, ci spre toata societatea civila.
Intrebarea care se pune este daca nu era mai bine, oare, sa nu ne fi amestecat deloc in arena politicii, careia in mod evident i-am schimbat echilibrul fara a reusi sa-i schimbam regulile? Unde s-ar fi ajuns, de pilda in 1992, cand toate parghiile erau in mana FSN-ului, daca am fi afisat o echidistanta pedanta? S-ar fi ajuns poate la o situatie de tip Belarus? Dar daca in intervalul 1992-1996 am fi lasat sa se destrame CDR? S-ar mai fi ajuns oare la alternanta democratica, oricum preferabila – cu tot randamentul ei scazut – unui nesfarsit regim monocolor? De multe ori Alianta Civica a contrariat, parand ca joaca in acelasi timp un rol de antrenor si unul de jucator, unul de competitor si totodata de controlor al campului politic; impresie falsa, pentru ca, neavand comunicare cu puterea si refuzand constant „rasplata jertfei patriotice”, asemenea nuante deveneau inoperante. Poate ca n-am facut decat sa amanam cu patru ani regimul monopartidic,cu restaurari securistice de azi. Dar oricum goliathul totalitar a fost amanat cu o guvernare.
O alta intrebare este daca am fi putut face mai mult dupa 1996, astfel incat noii veniti la putere sa-si faca datoria si sa-si respecte angajamentele pentru care i-am sustinut si garantat. Ne indoim. Iesirea noastra din Conventie, in aprilie 1998, a fost urmarea unui sir de semnale disperate, cand politicienii se mutasera in parlament si nu mai dadeau prin sediile de partid. Raspunderea ramanea sa apese insa asupra noastra, pentru ca in partide incepusera zazaniile si migratiile, in parlament bantuia absenteismul, si numai noi eram cei gasiti la adresa. In aprilie 1998 am parasit Conventia, continuand insa presiunile. “Apelul catre clasa politica” de la 1 decembrie 1998 se adresa de astadata intregului spectru politic, amintindu-i pericolul mortal in care este impinsa tara de politicianismul si nepasarea alesilor. Desi era momentul solemn al implinirii a opt decenii de la Unire, Apelul a fost tratat cu indiferenta. La 21 ianuarie 1999, ”Marsul tacerii”, menit sa apere institutiile statului de invazia minerilor, a fost trecut si el sub tacere. Nu de mai multa atentie s-au bucurat incercarile disperate de a crea o strategie a fortelor care fusesera candva in Conventie, pentru a se pune de acord principiile si a se curma aritmetica fratricida a dezbinarii electoratului.
Rezultatele, dupa cum vedem azi, au fost ca si inexistente. In schimb Alianta si-a riscat calitatea de o.n.g., fiind considerata ca detine puterea, in vreme ce ea nici nu ajungea sa comunice cu puterea, primind la critici doar raspunsuri arogante. Din inertie, fosta apartenenta la Conventie a costat-o scump: a fost respinsa ca « politica » de la orice subventie pentru proiectele civice, fara a beneficia ca partidele de subventiile rezultand din legea lor de finantare. Incat singurele resurse ale Aliantei au ramas cele spirituale, de apostolat.
Nici proiectele mari pe care Alianta le-a urmarit de-a lungul intregii sale existente nu s-au bucurat de un succes pe masura. Cele doua „legi ale adevarului” sunt exemple. Legea nr.41/1994 si « Legea Ticu » au fost votate cu mari opinteli. Pentru o Televiziune Libera, Alianta Civica a facut inca din 1991 mitinguri, petitii, motiuni (ne amintim scrisoarea din 1991 inmanata presedintelui Mitterand), a castigat chiar un proces juridic intentat functionarii ilegale a TVR in 1995-1996. Rezultatul este ca dupa intrarea in legalitate prin alegerea consiliului de administratie, in 1998, Alianta Civica a fost practic interzisa sa apara la TVR, atat la emisiunile civice, politice, cat si la cele culturale (pentru un drept la replica, Alianta Civica trebuie sa apeleze la CNA). Rezultatul n-ar fi atat de trist daca in consiliul de administratie n-ar fi atatia oameni valorosi, dar incapabili sa-si impuna principiile pentru care au fost alesi. TVR nu reuseste in general sa-si indeplineasca rolul de pedagog al natiunii, platit direct de catre contribuabil. Scara de valori culturale pe care o ofera privitorilor favorizeaza incultura si dezorientarea. Intre frivolitatea divertismentelor si lipsa de convingere si atractivitate a emisiunilor de educatie civica, telespectatorul nu are alegere, preferand-o pe prima. Rezultate la fel de inconsistente a obtinut si CNSAS, pentru venirea pe lume a caruia Alianta Civica a luptat sase ani, incepand cu primele tatonari pentru „Legea Ticu”, continuand cu sustinerea inversunata a acesteia, cu strangeri de semnaturi pentru includerea pe ordinea de zi, in Senat si apoi in Camera, cu mese rotunde si expertize locale si internationale, cu invitarea in Romania de doua ori a doctorului Gauck, initiatorul legii germane, in sfarsit cu presiuni civile pentru alegerea Colegiului CNSAS si pentru includerea in buget inaintea alegerilor. Rezultatul de azi este mai degraba dezamagitor, caci sita aplicata candidatilor la presedintie sau parlament a fost rara si subiectiva, iar noua institutie a ramas la discretia arhivelor care trebuiau sa predea dosarele. Pentru unele partide care n-au vrut sa-si dea la timp listele de candidati verificarea a fost facuta tardiv, ca un test de virginitate inutil. Iar cei care au mintit in declaratii n-au fost inculpati pentru fals in acte publice, exonerati ca atatia contravenienti de catre o justitie complezenta. Ne intrebam daca ineficienta alesilor este in Romania o fatalitate sau un blestem din moment ce se extinde de la oamenii politici chiar si la reprezentantii societatii civile.
Multi s-au grabit, dupa alegerile din iarna, sa anunte moartea societatii civile. O anumita satisfactie s-a putut citi in vocea acestor casandre pe care, probabil, societatea civila le deranjase. Convingerea noastra este ca societatea civila traieste poate mai intens ca inainte de deceptia zdrobitoare care a cuprins-o la sfarsitul anului trecut. Spre deosebire de cei ce depind de un vot politic sau de un algoritm oarecare, societatea civila si Alianta Civica au independenta reala de a-si urmari doar principiile. De aici consecventa lor. Un singur exemplu: Alianta Civica a a facut obiectii publice asupra Legii secretului de stat si de serviciu – atat de contestata azi de toti – atat in septembrie 1994 (cand a fost discutata in Senat), cat si in 1999 (cand a fost impusa in Camera de coalitia de la putere), cat si azi (cand a vrut sa o finalizeze PDSR-ul).
Cu o opozitie parlamentara slaba si neomogena ca aceea de azi, retragerea din lupta a societatii civile ar insemna intrarea pentru multa vreme in totalitarism. Iata de ce trebuie sa continuam, sa nu ne lasam infranti de saracia, de dispretul, de boicotul care ne inconjoara. Chiar infrante pentru moment, idealurile raman neschimbate si imperative. Parasirea lor ar echivala cu parasirea propriilor noastre sacrificii. Un politolog scria de curand ca aparenta slabire a societatii civile (si in speta a Aliantei Civice) provine din suprapunerea ei cu mass-media televizata, care o acopera prin audienta sa larga, in spirit de concurenta. Intr-adevar, astazi, printr-o polarizare a mass-mediei in jurul grupurilor de interese economice si politice influente, liderii de opinie trebuie cautati mai degraba pe micul ecran decat printre austerele asociatii care desfasoara munca de furnica a redresarii societatii romanesti, a asistarii defavorizatilor si a refacerii mentalitatilor publice. In mod ideal, in loc de competitie ar fi necesara o complementare, deoarece marea diversiune asupra societatii de azi consta in directionarea educatiei spre divertisment si astfel spre eludarea temelor grave ale existentei. Iar impreuna am gasi forme atractive de educatie a tinerilor si i-am putea face intr-un mod mai responsabil sa inteleaga realitatea. Aceste ganduri se vor un apel implicit catre constiinta reprezentantilor mass-mediei, de spiritul de justitie si de raspundere al carora depinde in buna masura recursul la principii al intregii societati.
Dar apelul nostru se indreapta in acelasi timp catre marii intelectuali ai tarii. Cu cat cineva intelege mai mult, cu atat el este mai responsabil pentru ceea ce intelege. Ei sunt inteligenta natiunii si spre ei se indreapta speranta gasirii solutiilor de iesire din marasm. Felul cum se contesta si se devora intre ei nu le foloseste nici lor, si cu atat mai putin societatii. Ar trebui sa descopere, in primul rand, ceea ce ii uneste si sa recunoasca faptul ca orgoliile care ii dezbina sunt niste produse de lux intr-o lume aflata in pragul disolutiei. Coborand din elitism in mijlocul problemelor reale ar putea fi nu numai mai utili, ci si mai respectati.
In sfarsit gandul nostru cel mai intens se indreapta spre tineri, spre cei de la care asteptam solutiile viitorului, dar pe care va trebui sa-i ajutam sa se dezvolte, sa supravietuiasca lipsei de sanse din tara si sa aiba taria de a ramane langa noi. Patriotismul, valoarea, bunastarea vor trebui sa fie teme normale si nu simple sloganuri electorale. Impunerea lor catre clasa politica va trebui realizata prin forta societatii civile bazata pe tineri. Prin strategia ei, Alianta Civica s-a concentrat asupra acestei prioritati. Sa invatam din infrangerile pe care le-am suferit si din jumatatile de victorie. Sa invatam din lectia ingratitudinii. Sa ne ferim de arivisti si politicianisti, sa ne bazam in viitor exclusiv pe oamenii de caracter, sa gasim dezinteresatii care sa continue lupta, ajutandu-i pe cei cazuti in deprimare, obositi, deceptionati. Sa ne intoarcem astfel, fara sa ne jenam de uzura la care au supus-o amicii si inamicii prin demagogiile lor electorale, la deviza care in urma cu zece ani era o expresie a solidaritatii si pe care o definisem ca superlativ al libertatii: „Nu putem reusi decat impreuna!” Iar reusita nu trebuie sa fie a unui grup, sau partid, sau organizatie, ci a insesi definitiei noastre ca popor european.