Ana Blandiana

România a intrat în faza cea mai periculoasa a reformei. Lunile de criza politica si de stagnare declansate în decembrie 1997 au scazut speranta cetatenilor, facând în acelasi timp sa creasca „riscul de tara” pâna la ultima limita. Ceea ce în primii ani de dupa revolutie s-ar fi putut face mai ieftin si mai rapid, acum presupune eforturi si riscuri infinit mai mari.
Prin pierderea credibilitatii, România a pierdut acordurile, împrumuturile si garantiile necesare.

Linistea interna s-a pierdut prin pierderea sperantei. Reforma morala, promisa alegatorilor de catre actualii guvernanti, n-a fost începuta. Ea ar fi putut sa însoteasca si sa pregateasca reforma economica prin reforma institutiilor, reforma proprietatii, prin procesul comunismului, prin schimbarea mentalitatilor publice si cetatenesti. Clasa politica s-a înclestat în schimb într-o campanie electorala perpetua, ai carei protagonisti se blocheaza reciproc, în calitate de adversari si totodata de complici. Legea accesului la dosare a fost mutilata si tergiversata, încât alegerile urmatoare, probabil anticipate, ne vor gasi în aceeasi imposibilitate de a alege un parlament fara colaborationisti si protagonisti ai dictaturii. Legea proprietatii publice, asa cum a fost votata, este de natura sa legitimeze si sa perpetueze abuzurile comise de statul comunist. Tortionarii comunisti sunt decorati, în timp ce anularea pedepselor politice a celor din lotul Iuliu Maniu a fost amânata ani si apoi luni de zile din „lipsa de probe”. Nici pentru muncitorii de la Brasov, condamnati în 1987, nu s-a instituit macar o reparatie morala. În timp ce fostii activisti de partid si unii dintre ofiterii responsabili de implicarea armatei în reprimarea manifestantilor din decembrie 1989 se afla în structurile si chiar la conducerea acestei institutii, ofiterii reformatori continua sa fie marginalizati.

Conventia Democrata Româna, care ar fi trebuit sa fie initiatoarea acestor schimbari, s-a lasat antrenata într-o lupta de uzura, provocata în acelesi timp de partenerii din coalitie si de adversarii din opozitie. Zilele trecute, acestia din urma au facut o fotografie de familie („stânga unita”), evocând fizionomic, cum au mai facut-o si în toamna lui 1993, vremurile lui Ceausescu. Conventia Democrata, ramasa singura între parteneri si dusmani, nu pare sa realizeze primejdia. Alegerile din Capitala – primele alegeri cu CDR fara AC! – au aratat în ce masura alegatorii constanti au parasit-o, îngrosând rândurile absenteistilor. Perceptia realitatii este aproape nula din moment ce departamentele de analiza si de comunicare întârzie sa fie înfiintate, biroul de presa nu exista, iar legatura cu teritoriul este deficitara.

În aceste conditii, Alianta Civica se mentine, în continuare, autosuspendata din CDR, decizie pe care si-o impune din dorinta de a trage înca un semnal de alarma pentru colegii din CDR si de a se solidariza cu societatea româneasca. Din pacate, pe masura ce criza generala si criza de timp se adâncesc, vocea societatii civile este tot mai putin ascultata, în pofida adevarurilor pe care le exprima.

Urmarindu-si obiectivele de analiza politica, de educatie civica si de asistenta sociala, Alianta Civica îsi propune sa caute pe viitor mijloace de implicare în ecuatia politica atât de descurajanta, adoptând la momentul potrivit solutiile pe care i le va impune realitatea.

Bucuresti, 14 noiembrie 1998