Ana Blandiana

Calitatea de martor, București: Cartea Românească, 1970

Fragmente selecționate


„Îmi amintesc finalul unui roman de Wells: după distrugerea fulgerătoare a pământenilor de către marțienii posesori ai unor invincibile tehnici, în liniștea de după victorie invadatorii mor unul câte unul uciși de microbi, mor nu pentru că n-ar fi știut cum să se apere, ci pentru că nu știau împotriva cui. O moarte prin subestimare.”


„De la severul dascăl de aritmetică și până la marii dascăli neîngăduitori, toți îmi reproșează neîncrederea în axiome. Fără axiome nu s-ar demonstra nimic, îmi spun filosofii; fără axiome nu s-ar putea stăpâni, îmi spun istoricii; fără axiome nu s-ar putea mântui, îmi spun sfinții; ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar gândi cu propriul său cap – se îngrijorează sociologii. Zâmbesc fiecăruia dintre ei, amabil, așteptându-mi dreptul la replică. Atunci când îmi este acordat, rostesc, zâmbind, două cuvinte, universalul răspuns în fața căruia știu că axiomele își pierd din aroganță și se prezintă supuse la judecată. Două cuvinte ciudate: ,,Omul cugetă.” Spinoza, Etica, partea a doua – Despre natura și originea sufletului, Cea de-a doua axiomă.”


(…)
„Într-o atât de mare măsură a trăi înseamnă a supraviețui – adică a reuși să trăiești – încât simplul fapt de a nu fi fost înfrânt presupune un minus de onestitate, un plus de compromis, o părăsire, într-un punct cel puțin, a liniei idealei unități. Am citit memoriile unor oameni care au stat în închisori și lagăre, care au suferit tot ce o ființă omenească poate suferi, care n-au murit printr-o întâmplare, printr-un noroc, sau, cine știe, printr-o încăpățânare, și totuși în povestirea lor se descifra nu numai izbânda, ci parcă umilința de a fi ieșit la liman. Se simțeau vinovați că au reușit să se păstreze în viață, se simțeau vinovați de tăria pe care n-au putut-o împrumuta și altora. O atât de lungă tradiție demonstrează că pier cei mai buni, încât a nu fi înfrânt încetează să mai fie o laudă”


„ Edenul — Paradisul — Raiul a fost imaginat de dogmele vechi ca o răsplată antireală de liniște, ca un loc izbăvit de sentimente, unde nu este nici întristare, nici suspin. Simplificarea, proprie gândirii dogmatice, provenea din teama că cea mai mică umbră introdusă în cadru ar fi putut întuneca strălucirea promisă. Mai târziu, modernii au subliniat cu maliție monotonia acestui peisaj, luându-și riscante măsuri de precauție împotriva veșnicei și plicticoasei fericiri. Căci fără dramatice puncte de reper o fericire încetează să existe; o bucurie lineară, nenuanțată nu e de dorit, nu-i a bună. În accepția noastră, fericirea conștientă de sine, adevărată, nu este decât liniștea dintre două crize. Criza ar fi deci cauza și efectul fericirii și la limita paradoxului se naște bănuiala că fără fericire am putea trai, dar fără crize nu. Etimologic, cuvântul „criză” provine dintr-un îndepărtat „a judeca” (gracescul „krisis” din „krinein”) și această relație între gândire și criză, existentă în chiar istoria cuvântului, este revelatoare. Acolo unde există gândire este posibilă criza și acolo unde se zbate criza pulsează gândirea. Fericirea poate fi inconștientă, criza se autogândește. Analiza și îndoiala delimitează strâns rara noastră beatitudine, care, neconturată de aceste dureroase linii, s-ar pierde neobservată.”


„Poate că părinții sunt vinovații. Poate că educatorii. Poate că lecturile. Nu am înțeles niciodată dacă te naști în felul acesta sau dacă totul apare pe urmă. La început ești lăudat și obții nota zece la purtare — disprețul colegilor e încă amestecat cu o vagă invidie, bănuiala infirmității se topește într-un sentiment ambiguu de mulțumire, de orgoliu infantil. Pentru că, atunci când binele nu e încă despărțit de rău, pentru că nu se știe încă dacă învingător în lume este răul sau binele. Când în sfârșit, înțelegi, nu se mai poate face nimic, este de mult prea târziu.
Așa cum unii nu văd și alții n-au grai, tu nu poți lovi, nu ești în stare să jignești. Este o incapacitate organică și voința nu te ajută la nimic. Este o trăsătură nefirească, evadată de sub imperiul legilor naturale, pentru că tu ești incapabil nu numai să lovești, dar și să întorci o lovitură. Universalul instinct de conservare este înlocuit prin atât de fragilul gest al întinderii celuilalt obraz. Ciudat, greu de înțeles, este că malformația, dureroasă incapacitate, se naște nu din neputință, ci din forță. Este nevoie de forță, de o uriașă forță pentru a-ți fi milă de cel ce lovește, pentru a rezista disprețului celui pe care nu l-ai lovit. Infirmitatea paradoxală a acestei puteri stă în dimensiunile ei neadaptate la real, așa cum Gulliver este Lilliput infirm. Superioritatea față de o lume în care nu reușești să te integrezi este ridicolă și infirmă, dacă infirmitatea înseamnă a nu putea fi asemenea celorlalți. ”


Cuprins

• Anti jurnal • Dimensiuni • Nevoia și spaima de singurătate • Emblema • Marea prejudecată • Adolescența • Această astenie • Metafora solidarității • Cățeii pământului • Prefabricate • Sufletul medieval • Refugiul pierdut al crengilor • „Acest viciu nepedepsit” • Malformație • La Sainte Chapelle • Despre echilibru • „Privitor ca la teatru” • În iarbă • Cu ochii deschiși • Poem de vară • Metafora • Bănuiala • Albatroșii • Pietrele • La malul recoltei • Cuvântul • Contemplație • Infirmitate • Felul cum plouă • Lipsa de imaginație • Transilvania I • Transilvania II • Un vers de Euripide • Brazii și ceilalți arbori • Pastel • Spital I • Spital II • Axioma • Genul epistolar • Neproporție • Cascadorii • Culorile • Fichidinghia • Martie • De rerum natura • Ciudata preferință • De sus • Camil • Porumbeii • Chiparoșii • Cântecul uitat • Linia • Ploile • Copii • Năzdrăvănia • Somnul • Trandafirul • Vara la sfârșitul lui noiembrie • Noaptea, nopțile • Unicitatea • Ecoul • Umbra pridvorului • Un loc sau un timp • Prieteniile din adolescență • Obișnuințele, obiceiurile • Uitarea • Frumosul și binele • Delimitări • A nu fi înfrânt • Umilința • Ce gândește grâul • Umbra stângace • Calitatea de martor

Referințe critice

• Radu Enescu, „Ana Blandiana și vioara lui Ingres”, în Familia, 1978;

„Tabletele Anei Blandiana pornesc de la un fapt trăit, care își cere dreptul la confesiune. Dar poeta, de-o sfielnică sobrietate evită orice confidență, manifestă repulsie față de deferlarea exibiționistă a intimităților în galantar, nu se lasă prinsă în lanțul stărilor umorale, pericole care ușor și adesea, chiar la persoane inteligente, cultivate și cu talent, pot duce la îngroșarea fiziologicului, la o declanșare temperamentală care frizează vulgaritatea și nu poate fi mascată de nici o eleganță a frazării. Ana Blandiana — în mod paradoxal —cultivă confesiunea impersonală. Persoana empirică a poetei dispare, după ideea incorporată, întotdeauna într-un sentiment elevat, exprimat cu o exemplară decență.”

• Aura Christi, „Vina de a fi”, urmat de „Viața literară în scrisori. S. Damian — Ana Blandiana”, în Contemporanul. Ideea Europeană, anul XIV, nr. 9 (618), septembrie 2003;