Ana Blandiana

Stea de pradă, București: Cartea Românească, 1985

Poezii selecționate

La ce te gândești când vezi

Un arhanghel murdar de funingine?

La poluarea stratosferei, desigur.

Și la mai ce?

La obiceiul îngerilor

De-a se vârî peste tot.

Și la mai ce?

La sobele care primăvara

Încep să fumege și să se înfunde.

Și la mai ce?

Oh, dacă mă gândesc bine,

Un arhanghel murdar de funingine

Poate fi și un arhanghel care

Și-a dat foc

Uitând că nu poate să ardă…

E chiar atât de greu să ghiciți?

După numărul de frunze căzute

Nu vă dați seama?

Nici după foșnetul de ziar

Al norilor?

Nici după aceste pietre

Gata să mă urmeze prin văzduh

Vâjâind?

Nu bănuiți după ochii mei

Semănând atât de tare cu Ochiul,

După mâinile mele atât de asemenea

Mâinii supreme,

După rănile mele zugrăvite

De atâtea milioane de ori?

Nici după excitația

Arborilor-femele

Gata la trecerea mea

Să lepede crucile înainte de vreme?

Iertați-mă, uit mereu

Că e totul prestabilit.

Și totuși, un ultim cuvânt:

„Nici după cele ce spun

Nu știți cine sunt?”

Mi s-a spus să te caut

Și eu însămi nu voiam decât căutarea.

Nici măcar nu mă gândisem

Ce m-aș face cu tine

Dacă te-aș găsi.

Te-aș pune în pământ ca pe-o sămânță?

Te-aș hrăni ca pe-un animal domestic

Socotindu-ți foloasele blănii și cărnii,

Lânii și laptelui?

Sau, dimpotrivă, m-aș lăsa eu devorată

Ca de o fiară?

Sau ca printr-o pădure

M-aș rătăci cu spaimă prin tine?

Sau ca într-o prăpastie

M-aș lăsa să cad nebănuind adâncimea?

Sau ca într-o mare

M-aș înmormânta în pești?

Mi s-a spus să te caut,

Nu să te găsesc.

Nu eu hotărăsc.

Atomii se fac nisip,

Nisipul formează pietricele,

Pietricelele se transformă în litere,

Literele încolțesc, dau muguri,

Rodesc cuvinte,

Cuvintele se fac animale, se împerechează

Și nasc.

Nu eu hotărăsc.

Niciodată

Când văd o vorbă gravidă,

Nu știu cine e tatăl.

… Din când în când

Un pocnet înfundat

Ca la căderea

Unui fruct în iarbă.

Cum trece timpul!

S-au copt și-au început să cadă

Îngerii:

S-a făcut toamnă și-n cer…

Această spaimă a curgerii

Dinspre A,

Niciodată spre A,

Această spaimă

De-a trece

Prin toate literele

Pe care le știi dinainte

De la ceilalți

Care le-au străbătut

Cum le-a fost norocul,

Până la Q, până la T,

Cei mai fericiți până la Z,

Dar neîntorși niciodată

Nici unul,

Nici unul în stare

Să sară înapoi

Peste A,

Nici unul care să bănuiască măcar

Ce este înainte

Sau după sfârșitul alfabetului:

Tot litere?

Tot litere?

Tot litere?

Este liberă floarea

Căreia i s-a stabilit cu precizie

Data când se va deschide

Și data când se va ofili,

Mireasma pe care

Trebuie s-o răspândească

Și culoarea pe care trebuie s-o aprindă?

Ea spune că da.

Și petalele spun da, fiecare în parte,

Și staminele, și firișoarele de polen,

Și frunzele, și turnul subțire și fraged

Al gâtului. Da.

Dar ce este atunci libertatea? întreb

Stânjenită puțin de bănuiala răspunsului.

Ce întrebare! se miră

Îngerul clipind din petale.

Cuprins

Funingine  Alb  Definiție Gemeni  Tu treci Icoana Pe cer Cel viu Cântec de leagăn La celălalt capăt Soare al insomniei Târziu Inflație de păsări Înăuntru 25 martie Dacă Curaj Nec plus ultra Chihlimbar Greutatea omătului Unire Orga de gheață Dezghiocare Cât de ușor Cer sau pământ Schimb Din principiu Descântec Țipătul Cu fața spre munți Destul Tatăl, Întrebări Remember Trup Stea adusă de vânt Îmblânzitor de cântec Un animal orbitor 41 Compromis Continuare Ax Urme Ochiul meu Hohotul Cetina La cules de îngeri Clopotul pe care-l aud Țărm Litere Dans Balanța cu un singur talger Poveste Numărul păsărilor Bocet Bănuiala.

Referințe critice

• Eugen Simion, „Poezia Anei Blandiana”, în România literară, anul XVIII, nr. 42, 17 octombrie 1985

• Gabriel Dimisianu, „Ființa de hârtie”, în România literară, 1986

„Ne apare acum încă mai limpede ca laconismul, atât de severele compactări de materie lirică, eliminări și contrageri sunt la Ana Blandiana reflexe ale unei determinări interioare: acea nedomolită sete de recluziune, de retragere, de închidere în sine, resimțită, în Stea de pradă, ca un impuls căruia nimic nu i se poate opune. Să nu se vadă aici un refuz al realului, al concretului vieții, fiindcă nu este, ci o căutare dramatică, de o stăpânită fervoare, a identității esențiale, a sinelui profund.”

Dan C. Mihailescu, în Ateneu, 1987

„Dacă lucrurile ar sta doar astfel, în frumusețe, eufonie, solaritate de freamăt pur, numai în alinturi, candori și plinătăți, totul ar deveni nu atât monoton, cât fals. Adevărul este că, răzuind strat după strat palimpsestul, vom putea citi textul originar ca pe o monografie a neliniștii (nu Angst, ci inquietude). ,,Mi s-a spus să te caut, / Nu să te găsesc”, suna un final de poem al Anei Blandiana, iar Sensul (altfel, adică barbian, spus, drumul ,,după melci”) nu se lasă prins decât atât cât să scape. […] Sub ,,înzăuatul argint” din cuvintele Anei Blandiana se ascunde adeseori, fragil dar amețitor, semnul de întrebare, dincolo de faldurile catifelate palpită neliniștea, incertitudinea, și ceea ce primează este tocmai voința de exorcizare, sau, mai degrabă, de estetizare a acestora.”