Ana Blandiana

Soarele de apoi, Editura DU Style, 2000

Poezii selecționate

Puterea soarelui

Refuzând echilibrul cu noaptea,

Lumină neliniștitoare

Așa cum binele pur este amenințător,

Dovadă că omenirea

Și-a condamnat la moarte

Nu atât criminalii,

Cât sfinții.

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,

Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,

Ca de un arc încordat o săgeată,

Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.

 

Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,

Ce sens visat de demult devenit speranță uitată

Mă străbate sărind peste rând

Și făcându-și din mine dovadă

 

Și verigă a unui mister amânat

Ca să continue diferit însă viu,

Plătind cu dobândă același păcat

 

Pe care ți-l las moștenire târziu,

Ca să-l înțelegi și să-l porți mai bogat,

Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu…

Agățați în crengi,

Unii pe jumătate uscați,

Alții abia dând în pârg,

Dar toți cu hainele vestejite,

Fibroase,

Cu aripile încâlcite de vânturi,

De mult nemaiîncercând să se desprindă

Și să cadă,

Ca și cum ar ști

Că mai jos sunt alte crengi,

Pe care se veștejesc

Alți îngeri.

Mai dormi, mai dormi atât de greul

Somn al seminței în pământ,

Ca să încolțească-n primăvară zeul

Cu moartea pre moarte călcând.

 

Mai dormi, visând cum celor din morminte

Viață dăruindu-le, învii

În groaza bucuriei care-aprinde

Ochii bătrâni ai foștilor copii.

 

Și-atunci când peste iarna veșniciei

Te vei trezi în soarele de-apoi

Ridică-te din brațele Mariei

Și-nvie-ne, Isuse, și pe noi.

De ce nu ne-am întoarce în livezi,

În liniștea-ntreruptă doar de poame,

Unde pe mii de ani nainte vezi

Rostogolindu-se aceleași toamne;

 

Și orice grindini ar aduce norii

Din tulburate ceruri megieșe,

Ca-n cele mai de mult istorii

Cireșii murmură cireșe;

 

Legile basmelor se schimbă

Adesea printre paradise,

În doar de ei știuta limbă

Caișii spun mereu caise;

 

Și, ca și cum nimic în lume

Nu-i poate face să dispere,

De mii de ani, mereu, anume,

Merii rostesc aceleași mere…

 

O, ceas al lumii-n care roade bat

Secunde sâmburi, ore dulci cu miez,

Ani deveniți alcool, un secol beat

De dangătul de fructe din livezi…

Mi-e greu cu mine,

Cu ceilalți amar,

Se scorojesc pe frunze

Culorile mai noi

Și de sub straturi râncede de var

Ies rânjete de dinainte de război.

 

Mai răul lasă-n dinți nisip,

Mai binele dospește acru rime,

Singur mi-e greu

Dar și mai greu mulțime,

Mi-e greu să tac,

Dar și mai greu să țip

Un adevăr făcut fărâme.

 

Dar, mai ales, mi-e frică și mi-e greu

Să-l car înapoi în cer

Pe Dumnezeu.

Lasă, Doamne, câinele și copilul

Să muște din aceeași bucată de pâine

Printre grămezi de moloz

Și grămezi de gunoaie,

Sub soarele moleșitor

Reușind să-i adoarmă

Încolăciți și-mpăcați,

Cu universul redus

La bucata de pâine

În care se mai văd

Dinții îngerului.

 

Cuprins

Nord Ocean Peisaj Suficientă mie Nave Orologiul Tangaj Ruga Alunec, alunec De la capăt Împlinire Fericită mi se spune Agățați în crengi Apollo Două cruci Întregul Pieta În vizită Rană de la capătul lumii Cearcăn De-ar fi să pierim Corabia cu poeți Cimitirul Sfârșitul lumii Lasă-mă Nu Proverb Balada Nici o literă Nimic nu e întâmplare Sub bulgari Un sfânt Dangăt de fructe Nu exista răspuns Definiție Regula jocului Un altul Motiv Mijlocul drumului Confuzie Nici una, nici alta Alb care cade  Un proiect Gong Poem Răspunsul Vis Acasă Piere cu sufletul demult În rate Ceas de nisip Ochi fără pleoape Lamento Piața Buzești Bătrâni și tineri

Referințe critice

• „Întoarcerea poetei la uneltele sale”, în Curentul, 13 noiembrie 2000
• Alex. Ștefănescu, „Aplauze pentru Ana Blandiana”, în România literară, nr. 47, 29 noiembrie-5 decembrie 2000
• Al. Cistelecan, „Întoarcerea din concediu”, în Cuvântul, anul VI (XI), nr. 12 (284), decembrie 2000
„Acest refuz al imaginarului de a se lăsa contaminat de angoasă și de a cultiva flora anxioasă induce elegiilor o vocație luminescentă ce transcende instrucția ideii ca atare. Nu atât ,,ideile” sunt tonice în poezia Anei Blandiana (cu atât mai mult cu cât abstracțiile sunt cele care seamană panica), cât senzualizarea lor imaginativă. Imaginarul poetei are o funciară repulsie față de orice dizarmonie, iar intrarea lui în ecuație e o garanție imediată că poemul va rămâne în stare de grație. Imaginarul e perna moale pe care tema dramatică, air-bag-ul care o ferește pe poetă de impact. În economia poemului, funcția lui e cea de înger păzitor. Oricât s-ar strădui poeta să intre în infernul temelor tragice, el o trage înapoi în limbile armoniei.
• Victoria Milescu, „Poezie Românească. Ana Blandiana. Soarele de apoi”, în Universul cărții, nr. 1-2, 2001
• Ioan Moldovan, „Poeme noi”, în Familia, nr. 2, februarie 2001
• Gheorghe Grigurcu, „În spatele celebrității”, în România literară , nr. 12, 28 martie-3 aprilie 2001
• Octavian Soviany, „Starea de plantă ”, în Luceafărul, nr. 13 (505), 4 aprilie 2001
„În cărțile ei mai noi, Ana Blandiana își aprofundează propriul univers, iar atunci când atinge câte un registru încă neexplorat o face cu o totală lipsă de ostentație. Astăzi poemele sale par să fi dobândit un plus de reflexivitate, elanurile vitaliste au dispărut, accentele patetice sunt repudiate, trăirea e interiorizată, filtrată de o mult mai acută conștiință introspectivă. Ele tind spre acea ,,austeritate” pe care o evocă autoarea într-una din poetizările sale de început, iar peste patetismul de odinioară al Fedrei (pentru a parafraza până la capăt textul amintit) se suprapune acum tot mai mult litera severa a Port-Royal-ului.”
• Radu Voinescu, „Poezia de apoi”, în Luceafărul, nr. 35, 10 octombrie 2001
• Daniel Cristea-Enache, „Poezia-pendul”, în Adevărul literar și artistic, 23 octombrie 2001

Alexandru Matei, „Nostalgie, dulce melodie”, în Observator cultural, nr. 97-98, 1 ianuarie 2002