Prima Conferinţă Internaţională
a Centrului PEN Român
Scriitorul şi puterea
Neptun, 20-25 septembrie 1995
Activitatea PEN Clubului românesc a fost întreruptă timp de aproape 50 de ani. Între alte obiective ale acestui organism internaţional este şi sprijinirea scriitorilor aflaţi în închisoare în urma unui conflict cu puterea politică din ţara respectivă. De aceea în ultimele decenii PEN Clubul Internaţional a mai primit în rândurile sale doar scriitori români disidenţi (Paul Goma, Dorin Tudoran). De aceea tema conferinţei regionale a PEN Clubului Român a fost „Scriitorul şi Puterea”. De aceea participanţii la întâlnire au votat trimiterea unei moţiuni, la conferinţa internaţională PEN din 30 octombrie – 5 noiembrie 1995, Perth, Australia, în sprijinul eliberării publicistului român Ilie Ilaşcu.
PEN Clubul Român s-a înfiinţat în ianuarie 1990. Preşedinte este poeta Ana Blandiana, vicepreşedinte este criticul literar Mircea Martin. Tot în 1990 s-a creat şi PEN Clubul scriitorilor maghiari din România, al cărui preşedinte este Gálfalvi Zsolt. Conferinţa „Sciitorii şi Puterea”, desfăşurată la Neptun între 21 şi 23 septembrie 1995, a fost prima conferinţă a PEN-ului din România, luând în considerare şi PEN din perioada interbelică. Conferinţa a fost onorată de prezenţa secretarului general al PEN Clubului Internaţional, prozatorul şi traducătorul Alexandre Blokh, a vicepreşedintei PEN Clubului Maghiar, Tóth Éva, a preşedintelui PEN Clubului din Republica Moldova, Serafim Saka, a reprezentanţilor PEN Clubului din Polonia (Izabela Jarosinka) şi Serbia (Petru Cârdu, Ivan Lalič). Cum era şi firesc, delegaţiile cele mai numeroase au aparţinut PEN Clubului din Moldova (Leo Botnaru, Aureliu Busuioc, Dumitru Tanasoglu, Vasile Vasilache) şi PEN Clubului scriitorilor maghiari din România (Egyed Emese, Gálfalvi Zsolt, Szilágyi István). Dar nu au lipsit nici invitaţi din SUA ori Anglia (poetul Richard Collins şi Peter Jay). Ca reprezentanţi ai PEN Clubului din România, la această conferinţă au participat: poeta şi traducătoarea Annie Bentoiu, prozatorul Nicolae Breban, criticii literari Barbu Cioculescu şi Dan Cristea, poeta Denisa Comănescu, criticul literar Szilágyi Zsolt, poetul Bogdan Ghiu, traducătoarea Angela Martin, eseistul Alexandru Paleologu, prozatorul Octavian Paler, criticul literar Ion Pop, poeţii Adrian Popescu şi Nicolae Prelipceanu, prozatorii Romulus Rusan şi Mihai Sin, poetele Grete Tartler şi Doina Uricariu, poeţii Mihai Ursachi şi Lucian Vasiliu ş.a. Lucrările conferinţei au constat din intervenţii de sine stătătoare şi participări la cele două mese rotunde: „De la adevărul artistic la implicarea politică” şi „Puterea scriitorului sau scriitorul puterii”. La sfârşitul întâlnirii, a fost votată o moţiune în sprijinul lui Ilie Ilaşcu, care, cu modificări minime, a fost adoptată de Conferinţa PEN Clubului Internaţional din Perth (Australia), octombrie 1995.
Scriitorul şi Puterea
sau
blestemul perenităţii
Ana Blandiana
Cred că abordarea corectă a temei conferinţei noastre trebuie să înceapă prin acceptarea unui paradox; un paradox potrivit căruia, deşi scriitorul este poate singurul artist nedependent, prin datele materiale ale artei sale, de vreo altă putere decât cea a propriei sale tensiuni intelectuale, Scriitorul şi Puterea a fost în toate timpurile o temă fierbinte, iar legătura dintre cei doi termeni aflaţi în discuţie – de nedesfăcut. Să mă explic. Un creion şi o foaie de hârtie sunt suficiente unui poem să se nască. Un top de hârtie şi o sticlă de cerneală sunt suficiente unui roman, indiferent cine se află la conducerea ţării, indiferent dacă poliţia este politică sau nu. E adevărat că apare un moment în care, prin cenzură, Puterea se poate amesteca în soarta scriitorului, dar este o intervenţie post factum; dar în acel moment opera va fi fost deja născută, iar naşterea ei nu depinsese decât de puterea scriitorului: puterea spirituală, puterea nervoasă, puterea fizică, dar, totuşi şi numai, puterea lui. Şi atunci se pune întrebarea: de ce este atât de puternică legătura dintre scriitor şi Putere? Căci această legătură este puternică şi chiar strivitoare. Iar răspunsul paradoxal este: pentru că, în măsura în care e important, scriitorul răspunde şi pentru Putere.
Nu mă îndoiesc că – asemenea mie – aţi trăit cu toţii – şi mă gândesc nu numai la români, ci şi la colegii veniţi din celelalte ţări ale Europei Centrale şi de Est – momente în care aţi simţit că, dacă numele dumneavoastră va rămâne în istoria literară, el va fi legat într-un mod monstruos de ceea ce se întâmpla în ţările noastre. Această povară a perenităţii a fost, poate, pentru scriitorii români încă şi mai greu de purtat. În ce mă priveşte, au existat momente în care mă rugam lui Dumnezeu ca paginile mele, cărţile mele să nu rămână, pentru că, dacă ar fi rămas, ar fi rămas într-un timp anume, într-un an anume, de exemplu anul demolării Mănăstirii Văcăreşti. (…)
(…) Iar anul acela, rămas deopotrivă în istorie şi în istoria literară, urma să se suprapună peste operele noastre şi totul urma să fie redus la o frază: aceşti scriitori, cei care au rămas din această epocă, au trăit în timp ce totul era distrus în jurul lor, fără ca ei să poată împiedica această distrugere. Blestematul paradox al sufocantei legături dintre scriitor şi Putere se cuprinde astfel în blestemul posterităţii.
De altfel, paradoxul se continuă şi azi – şi încă într-un mod din ce în ce mai greu de suportat – prin faptul că, în condiţiile libertăţii, scriitorii sunt vinovaţi în şi mai mare măsură, nu numai pentru ceea ce fac, ci şi pentru ceea ce nu fac. Este veşnica problemă a intelectualului, care cu cât înţelege mai mult, cu atât este mai responsabil, deci mai vinovat, pentru ceea ce înţelege. Vinovăţia este întotdeauna direct proporţională cu capacitatea de a înţelege.
Oricât ar părea de ciudat, n-am gândit această dezbatere ca pe una politică, ci ca pe o analiză a temei, care îşi poate găsi exemplificări într-o epocă sau alta. Puterea nu este doar Partidul Comunist, deşi pentru generaţia noastră acesta a fost numele ei. Puterea este acea forţă strivitoare care, indiferent de ideile în numele cărora se exercită, degradează oamenii. Nocivitatea ei este, desigur, legată de gradul ei de totalitarism, dar, chiar şi în condiţiile unei funcţionări democratice, Puterea se dovedeşte nu numai otrăvitoare, ci şi radioactivă, pentru că îi degradează nu numai pe cei care o ating, ci şi pe cei care tind către ea. Iar puterea scriitorului este întotdeauna de sens opus. Legătura dintre scriitor şi Putere devine strivitoare, mai ales acolo unde există un exces de putere.
Şi totuşi – şi asta decurge din dramatismul epocii pe care o trăim – după ’89 mulţi scriitori s-au aflat în primul plan al vieţii politice, într-o încleştare – dar cine poate deosebi o trântă de o îmbrăţişare? – uneori degradantă, cu Puterea. În trei sau patru ţări estice, în aceşti atât de complicaţi ani, scriitorii ajunseseră chiar preşedinţi. Şi asta pentru simplul motiv că, atunci când o lume s-a prăbuşit, a rămas în picioare ceea ce era autentic. Iar puterea scriitorilor, aşa cum a fost ea, extrem de imperfectă, şi aşa cum au fost ei, extrem de minabili şi extrem de contestabili, a fost o putere reală, o putere care a rămas credibilă şi spre care privirile celor ce n-au încetat să spere s-au îndreptat ca spre ceva autentic.
Aş vrea să închei mărturisind de ce am ţinut ca ţărmul Mării Negre să fie locul de desfăşurare a dezbaterii despre relaţia scriitor-Putere. Pentru că nu frumuseţea litoralului românesc ne-a determinat alegerea, ci faptul că este vorba despre un loc cunoscut în istoria literaturii universale, ca un loc de pedeapsă pentru scriitorul care se opune Puterii. Este locul unde Ovidiu a fost exilat, pentru că nu a fost de acord cu Augustus. Dar Dobrogea nu este doar simbolul străvechi al transformării dezacordului scriitor-Putere în represiune, ea este şi simbolul infinit mai recent ale enormei suferinţe care s-a numit Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde au murit mii de intelectuali şi, printre ei, scriitori. M-am gândit la ei pe parcursul dezbaterii noastre, la aceşti colegi ai noştri care au dispărut chiar aici şi chiar pe tema dezbaterii noastre: relaţia dintre scriitor şi Putere, o relaţie care a devenit adesea, prea adesea, crimă, o relaţie în care Puterea a fost întotdeauna vinovată, iar scriitorul a răspuns întotdeauna şi pentru vinile ei.
Conştiinţă naţională, conştiinţă europeană
Mircea Martin
Mă simt dator să intervin în acest moment al discuţiei spre a încerca să îndepărtez unele eventuale confuzii ori înţelegeri greşite ale oaspeţilor noştri în primul rând. Noi obişnuim să vorbim ca şi cum toată lumea ar fi deja familiarizată cu problemele, conflictele, dramele care se joacă în contextul nostru românesc.
Comunicările prezentate la seminarul nostru au avut un foarte concret caracter confesiv – şi nici intervenţia mea nu va face excepţie. Confesiunea s-a desfăşurat, de regulă, în două planuri de referinţă: unul intern, românesc, şi un altul care viza auditoriul străin. În ciuda adresei sale duble, confesiunea nu a fost, după opinia mea, îndeajuns de circumstanţiată.
Ceea ce invitaţilor noştri nu li s-a spus este faptul că, după război, o dată cu instaurarea puterii comuniste, poporul român a fost supus unui proces de deznaţionalizare extrem de violent, care s-a realizat nu numai prin distrugerea clasei politice autohtone, dar şi a ţărănimii şi, mai târziu, chiar a clasei de mijloc (temelia oricărei societăţi civilizate). Mai mult, cultura a fost deformată, stâlcită, clasicii literaturii române au fost cenzuraţi, marii scriitori interbelici au fost interzişi, în presa oficială termenii de „patrie”, „naţiune” sau „tradiţie” erau consideraţi subversivi.
În momentul în care a luat puterea, în anii ’60, Ceauşescu a folosit această lacună a vechiului regim şi a pedalat exact pe ideea naţională. A pedalat atât de mult, încât în ultimii ani a ajuns să o compromită total. Excesele naţionaliste ale publicisticii oficiale din anii ’80 au fost atât de penibile, încât, pentru orice intelectual, cuvintele care se refereau la tradiţie, la specificul naţional, la patrie ş.a.m.d. au devenit nişte cuvinte tabù. Se înţelege de aici că au existat două feluri de tabuizări ale ideii de naţiune. Prima, oficială, în faza de început a dictaturii comuniste; a doua, în anii ’80, şi după aceea, când a început un fel de auto- tabù, acela pe care noi înşine ni l-am impus pentru a nu fi confundaţi cu apologeţii ceauşismului (…)
(…) Ne-am angajat acum – cel puţin noi, intelectualii, sau cel puţin o parte din noi – în lupta pentru o Europă unită. Nu pentru intrarea în Europa (termenul e nepotrivit din mai multe motive), ci pentru re-conectarea la Europa, pentru sincronizarea cu Europa Occidentală spre care erau, oricum, îndreptate, de mult, privirile noastre. (Întrebarea e dacă şi ochii acestei Europe sunt îndreptaţi asupra noastră ori privesc peste noi, mai departe, către fruntariile Asiei, dacă nu cumva curiozitatea şi interesul lor se epuizează înainte de a ajunge la noi!)
În acest moment cred că trebuie să fim conştienţi de faptul că, în vreme ce conştiinţa naţională este un fenomen firesc, natural, conştiinţa europeană nu mai este atât de naturală şi de firească. Ea trebuie formată în timp, la construirea ei trebuie să lucrăm cu toţii, cei de aici şi cei de pe malurile Atlanticului. Rolul intelectualilor în acest proces este decisiv: noi trebuie să propagăm în rândul semenilor noştri ideea de europenitate.
Cum o vom putea face? Va fi, oare, destul să proclamăm că suntem europeni prin simplul fapt că suntem români sau – cu un accent se suficienţă orgolioasă care e semnul unui complex de inferioritate – că suntem cu atât mai europeni cu cât suntem mai români? Şi cum am putea fi mai români decât suntem? (E adevărat, există unii români care se consideră mai români decât alţii…)
În ce mă priveşte, cred că fiecare dintre literaturile şi culturile europene dispune, în afară de elemente specifice, ireductibile, şi de un fond comun, european, universal, care încă nu a fost pus suficient în valoare. Şi în cultura română există un fond de europenitate pe care tradiţia noastră critică nu l-a revelat îndeajuns. La noi şi aiurea, manualele şcolare cultivă specificul naţional ca pe o componentă esenţială a educaţiei patriotice. Va veni o vreme în care ele vor trebui să ia în consideraţie şi elementele universale, a căror purtătoare tradiţia autohtonă a fost şi continuă să fie.
În clipa în care o asemenea activitate de construcţie şi de educaţie se va desfăşura cu bună-credinţă şi inteligenţă în toate ţările noastre, în Est, dar şi în Vest, în clipa în care vom fi în stare să vorbim unii despre alţii în cunoştinţă de cauză şi vom descoperi ceea ce ne uneşte în profunzime, atunci vom putea vorbi cu adevărat despre o Europă a spiritului. Acesta poate părea un ideal utopic, dar, ca intelectuali, ca scriitori, merită să credem în el.
Literaturii îi este rezervat un rol important în cadrul unui asemenea efort, în măsura în care, prin însăşi puterea imaginaţiei poetice, ea este promisă, nu spun eternităţii, pentru că ar însemna să apelez la cuvinte mari, ci unei anume perenităţi. Literatura este o armă cu bătaie lungă. Poezia – cum spunea Gabriel Celaya – e o armă încărcată cu viitor.
Steaua dublă
Annie Bentoiu
Formula „scriitorii şi Puterea” poate duce cu gândul la lupta dintre David şi Goliat. Noţiune abstractă, „Puterea” sugerează o mărime vagă şi greu măsurabilă, căreia pare eroic să i te opui, dar în situaţiile concrete scriitorul n-are de-a face decât cu persoane şi ele concrete, care exercită o oarecare putere politică, mergând până la puterea absolută, dacă el se află confruntat direct cu şeful unui regim dictatorial. Dacă înlocuim formula abstractă „Puterea” cu titlul cărţii lui Machiavel, relaţia se va stabili între doi deţinători de putere: unul, să-i zicem „principele”, care posedă un anume grad în ierarhia politică (poate fi un ministru sau un gardian de închisoare); altul, scriitorul, care posedă şi el, tot într-un grad foarte variabil, o putere spirituală ce nu poate fi negată. Aceşti doi poli sunt legaţi între ei printr-un dublu curent de fascinaţie şi teamă, atât de puternic şi de reciproc încât formează un adevărat sistem, ca al stelelor duble.
„Principele” doreşte să-şi extindă stăpânirea; chiar dacă dispune de întreaga forţă practică necesară, el nu e niciodată sigur că stăpâneşte integral mintea şi sufletul supuşilor săi. Artiştii, în general, scriitorii în special, ei pot fi auxiliari utili. Principele mai doreşte să-şi extindă propriul renume şi gloria personală, dincolo de timpul limitat în care îşi îndeplineşte funcţia, dincolo chiar de existenţa sa biologică, iar scriitorul i-ar putea crea o imagine seducătoare, în prezent şi în viitor. În sfârşit, principele, asociindu-şi artişti şi scriitori de autentică valoare, îşi poate înmulţi propria sa glorie cu a lor.
Toate acestea nu sunt încă decât dorinţi, iar principele se teme că nu vor fi îndeplinite. Scriitorul poate să refuze colaborarea; poate răspândi o imagine detestabilă a celui aflat la putere în ochii publicului actual şi ai generaţiilor viitoare. Ba poate chiar deveni el însuşi un simbol puternic, practic un rival. La toate acestea se adaugă faptul că dacă puterea principelui este prin natura ei simplă şi clară, cea a scriitorului cuprinde întotdeauna un element misterios, şi tocmai de aceea fascinant. Persoana concretă a scriitorului are reacţii imprevizibile; operele sale acţionează asupra spiritelor într-un fel încă neexplicat; în tradiţia omenirii, numele său e încununat de un imens prestigiu. Aşa se face că istoria este plină de şefi de stat şi de înalte personaje politice, care au avut ambiţia să fie stimaţi şi ca autori: dacă luăm numai Imperiul Roman, vom regăsi operele de neînlocuit ale lui Cezar sau Marc Aureliu, dar şi fumurile nebuneşti ale lui Nero.
Situaţia scriitorului este simetric opusă. Ca toţi ceilalţi supuşi ai ţării, el doreşte să-şi păstreze viaţa şi o oarecare independenţă materială, dar îi mai trebuie câteva bunuri esenţiale, a căror distribuire o poate influenţa din ce în ce mai puţin: timpul şi informaţia. Iar independenţa gândirii, condiţie vitală pentru el, intră în contradicţie directă cu dorinţele principelui. Reiese de aici că scriitorul se teme în mod firesc să nu i se interzică accesul la aceste bunuri. Teama lui se dublează şi ea de fascinaţie (…)
Sistemul stelei duble, acel fascicol de atracţie şi repulsie reciprocă a existat în tot cursul istoriei, şi el poate fi urmărit la toate nivelurile (…)
La sfârşitul veacului nostru, scriitorii au înţeles că dacă „principele” le poate asigura oarecare renume, el riscă să-i antreneze în propria sa prăbuşire; că orice compromis se va răsfrânge asupra operei lor; că ei au a se teme chiar şi de ei înşişi, de instinctul lor gregar şi de confuzia propriilor lor minţi. Pe scurt, au devenit mai conştienţi de propria lor răspundere, căci orice putere implică una, aşa cum orice corp proiectează o umbră. Scriitorul ştie astăzi că riscă să inducă în eroare minţi nehotărâte sau necoapte şi că, legând între ele noţiuni pe care nu le stăpâneşte, va obţine, poate, un oarecare efect estetic, dar va provoca şi un rău moral incalculabil. În rezumat, el a învăţat pe socoteala lui că de acum încolo, dacă va alege sacerdoţiul scriiturii cu ascezele ei implicite, va trebui să apere adevărul împotriva minciunii, respectul celuilalt împotriva violenţei – şi, nu o dată, curajul împotriva resemnării.
Scriitorul ca putere
Ion Pop
(…) Aşa-numita angajare a scriitorului, de care se făcea atâta caz, era concepută în realitate ca un pact cu diavolul, o vânzare de conştiinţă, o supunere la jugul ideologiei. Puterea scriitorului era recunoscută şi încurajată doar atâta timp cât se constituia ca ecou al celeilalte Puteri, aceasta din urmă urmărind reducerea creatorului la condiţia de poet de curte. Cei ce nu se angajau astfel plăteau cu închisoarea sau cu interzicerea operei.
Se poate verifica, în istoria ţărilor ex-comuniste, faptul că, pe măsură ce literatura nouă se maturiza – profitând de scurtele momente de destindere ideologică, cum s-a întâmplat în România anilor ’68-’71 – scriitorul şi literatura sa au început să se impună ca o putere specifică, reală, mai exact ca o contraputere, preluând misiunea de a revela adevăruri incomode pentru regim. Ceea ce s-a numit „rezistenţa prin literatură” a apărut pe acest teren accidentat, într-o necontenită luptă cu cenzura, într-un joc al compromisurilor reciproce, în care pierderile alternau cu câştigurile. Cel puţin în România, scriitorul devenise o putere, de care cealaltă, cea politică, se temea.
O privire oricât de fugară asupra ceea ce s-a întâmplat cu puterea scriitorului după destrămarea sistemului comunist dezvăluie câteva fenomene de ordinul evidenţei. Puterea scriitorului ca scriitor (adică impactul creaţiei sale asupra publicului) a scăzut considerabil, schimbându-se însuşi statutul social. Dintr-o prezenţă oarecum centrală în sistem, el devine una oarecum marginală şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, funcţia sa de supapă a opiniei publice şi a adevărului – pe care o deţinuse literatura – e pierdută, odată cu dobândirea libertăţii cuvântului. Trecerea literaturii într-un plan secund se explică şi prin concurenţa evenimentului istoric trăit direct, în stradă, şi de expresia lui imediată, jurnalistică (…)
(…) Răsturnarea regimurilor totalitare nu a însemnat şi o abolire a puterii nefaste a limbii lor (limba de lemn, clişeele şi sloganurile), cu urme neaşteptat de persistente nu numai în vocabularul ca atare al maselor, ci şi în gândire, în mentalităţile atât de greu de schimbat. Tot acest depozit se oferă acum scriitorilor ca o dificilă moştenire, obiect de confruntare şi înfruntare, de deconstrucţie critică, în căutarea unor noi cristalizări expresive. Puterea scriitorului este deci a unui catalizator al descompunerii vechilor structuri socio-politice reflectate în limbaj şi la diversele niveluri ale comportamentului uman. Scriitorul este, în orice caz, un purtător de memorie activă. Dacă pretindem că ne aflăm în postmodernitate, iată un câmp extrem de generos în care se poate afirma puterea scriitorului – de a repune în dialog epoci şi limbaje, de a face să comunice, interogându-se reciproc, texte şi contexte. Puterea scriitorului va conta şi mai mult dacă va reuşi să devină o putere a scriitorilor, o expresie a solidarităţii. Este, îmi dau seama, şi ţinta vizată de reuniunea la care ne aflăm acum.
Lupul şi cocorul
Grete Tartler
Când pronunţăm sintagme ca „Scriitorii şi puterea”, „Literatura şi ideologia”, parcă am spune titlul unor fabule: „Leul şi gazela”, „Măgarul şi privighetoarea”. Este un caz special în care conjuncţia şi din copulativă devine adversativă. Şi pentru că tot veni vorba, iată o fabulă: „Lupul şi cocorul”. Precum se ştie, lupul căruia îi rămăsese un os în gât, apelează, cu promisiuni de răsplată, la cocor, să i-l extragă cu ciocul său lung. Acesta acceptă, dar nici vorbă de răsplată. Ce răsplată mai vrei tu, decât că ai băgat ciocul în gura unui lup şi n-ai păţit nimic? Scriitorii care slujesc Puterea nu sunt niciodată răsplătiţi, ci doar umiliţi. Osul din gât poate fi chiar scriitorul, pe care Puterea nu-l poate înghiţi. Reţinem că s-a apelat la cocor pentru anumite calităţi ale sale. Logosul ascuţit, dar şi naivitatea că va fi răsplătit conform promisiunii: naivitate, irealitate. În cazul în care scriitorii stau în gâtul puterii, sunt căutaţi şi asociaţi oportuniştii. Învăţătura ar fi ca pliscul ascuţit al cocorului să aibă rostul pe care l-a creat natura: scriitorul să-şi vadă doar de uneltele sale. În planul omenesc, scriitorul, ca şi preoţii din temple, se află în slujba individului, a omului ros de îndoieli şi incertitudini. Nu blagosloviţilor le-a spălat Isus picioarele. Altfel spus, scriitorii adevăraţi au fost totdeauna opozanţi, indiferent de poziţia lor socială, de starea lor materială. Descartes combătea posibilitatea ca un individ sau o asociere de indivizi să deţină monopolul adevărului: îndoiala carteziană a ajuns definiţia însăşi a intelectualului. Să reţinem însă că aceste posibilităţi au folosit în impunerea ideilor democratice, gândirii eseistice, filosofice, nu literaturii. Politica şi artele folosesc, în amalgamul lor, şi una şi cealaltă, planul real şi cel ficţional. Există o politică ascunsă, de cabinet, şi alta destinată publicităţii, maselor. La fel literatura: ea nu arată nimic din alambicul creaţiei, din elementul real şi fantastic incluse în rezultat. Dar, dacă şi una şi cealaltă folosesc scenarii, trebuie precizat că literatura nu are nimic imoral în substratul ei faptic, pe când politicul este întotdeauna mânat de interese de grup (nu o dată meschine), ce nu se vor mărturisite. Adevărul politic este intenţie şi program, care mai întotdeauna nu convine categoriilor largi de oameni, pe când creaţia artistică există sacrificiu individual, frământare, ce doar din decenţă nu sunt mărturisite. În faţa acestor categorii de ficţiuni, cel care ia cunoştinţă de ele consumă mari energii de identificare.
Contractul scriitorului cu Puterea
Nicolae Breban
Contractul pe care noi, eu, l-am făcut cu Puterea n-a fost de afaceri, personal, sentimental. A fost un contract impus. Generaţia mea, „generaţia ’60”, e făcută din mai multe segmente – din punctul de vedere al tributului plătit Puterii (…) Contractul pe care l-a făcut grupul din care am făcut parte (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Matei Călinescu şi eu) a fost făcut din disperarea de a nu putea fugi. Trebuia neapărat să ne exprimăm şi nu aveam decât o singură editură: de stat. de aceea, eu i-am înţeles pe tinerii care continuau să publice prin ’87-’88. Matei Călinescu mi-a reproşat că am publicat în „Viaţa Românească” un eseu în care îi sprijineam pe Gabriel Liiceanu şi pe Andrei Pleşu şi mi-a spus că nu ar mai trebui să publicăm nici unul dintre noi în România. I-am spus să se ducă la Bucureşti, unde sfatul lui va fi mult mai bine primit dacă e la faţa locului, pentru că poporul român a avut foarte mulţi sfătuitori de la distanţă. Şi l-am mai întrebat pe Matei Călinescu dacă le poate interzice să mai publice acelor tineri genialoizi, născuţi pentru literatură, care au dreptul să se exprime şi care trebuie să se exprime profesionist.
Cum poţi să-i ceri unui tânăr să nu publice? Poţi să-i ceri, eventual nuanţat, să nu publice la „Săptămâna” ticăloasă a lui Eugen Barbu, dar să nu publice la România literară, la Viaţa românească? Există o teorie extrem de ticăloasă, că tot ce a apărut bun în cultura română sau în ştiinţă este o faţadă a Securităţii române. Că fiecare vers bun, fiecare carte bună pe care noi le-am publicat după o luptă enormă – eu mi-am distrus toată existenţa privată pentru câteva texte erau comandate de Securitate şi erau făcute pentru vitrina acestor ţări comuniste. E fals, pentru că aduce un omagiu Securităţii comuniste, care nici pe departe nu era atât de inteligentă şi de persuasivă. Pe de altă parte, e o jignire a spiritului creator românesc de după război. Eu sunt convins că, aşa cum noi ne uimim că a fost posibilă acea erupţie de creativitate între cele două războaie, peste puţină vreme, generaţiile mai tinere se vor uimi cum a fost posibil, în foarte scurta cvasi-liberalizare românească (începutul anilor ’60 – sfârşitul anilor ’70), să se producă teme, idei şi abordări atât de curajoase şi de înalt profesioniste. Eu însumi am făcut un contract personal cu Puterea în afara grupului meu, dar pentru grupul meu, pentru generaţia mea şi pentru literatura română. Contract pe care l-am rupt, pentru că, dacă nu rupi un contract atunci când partea cealaltă nu mai îndeplineşte condiţiile, nu mai e vorba de un contract, ci de prostituţie (ceea ce unii scriitori au făcut). Eu am făcut un contract cu Puterea pentru că visam o revistă pentru noi, tinerii scriitori (…)
(…) Contractul cu puterea, chiar dacă nu îl facem în termeni direcţi, vrând-nevrând trebuie să-l facem, fiindcă Puterea, mai ales de când este eligibilă, are o justificare a eligibilităţii şi a regulilor democraţiei. Să nu uităm, însă, că suntem în cadrul unui contract, adică, atunci când Puterea nu-l respectă, putem să-l rupem. Vreau să termin cu o metaforă. Este vorba de momentul când Ulise se întoarce împreună cu Telemac acasă şi, după ce îi ucide pe peţitori, ajunge la Femios, poetul de curte (care era însuşi Homer), şi vrea să-l căsăpească şi pe el, pentru că pactizase cu peţitorii (ocupaţia temporară). Femios, ilustrul nostru coleg, are în acea clipă o replică de enorm bun-simţ: „Nu mă ucide!”. Or, războinicul Ulise, obişnuit cu războinici de teapa lui, a rămas uimit că un om demn cerşeşte viaţa. Femios a profitat de momentul de suspensie şi a strecurat a doua frază: „Ei m-au obligat să cânt”. Asta se întâmplă de aproape 3.000 de ani. Ei ne obligă să-i cântăm. Acestea sunt cele două mărturisiri ruşinoase de credinţă. O dată mărturisită ruşinea şi slugărnicia, Femios renaşte în mândria sa şi devine egal cu stăpânul, spunând: „Dar i-am cântat ca pe nişte zei”. Pentru ca apoi să devină mai puternic, mai nobil chiar decât nobilul său stăpân. Pentru că face o promisiune: „Şi dacă vrei, am să te cânt şi pe tine”. Şi, într-adevăr, el va face din Ulise un mic potentat al unei mici insuliţe, un zeu nemuritor (…)
Relativismul moral
Octavian Paler
(…) În „Revolta maselor”, Ortega y Gasset zicea că politicianul face ca lucrurile să fie din ce în ce mai confuze, în timp ce intelectualul se străduieşte să le facă mai limpezi. Problema e dacă noi corespundem acestei caracterizări. Uneori am nişte îndoieli, deoarece există un anumit relativism moral chiar în rândurile noastre, ale intelectualilor, ceea ce mi se pare grav şi periculos.
Voi da câteva mostre de relativism moral. Prima la care mă gândesc este transformarea echidistanţei în superstiţie, absolutizarea ei. Fără îndoială, nu poate exista justiţie adevărată fără neutralitate politică, nu poate exista presă independentă fără ca ea să fie deasupra partidelor (…)
(…) Mă întreb, însă, dacă poate exista echidistanţă între bine şi rău, între minciună şi adevăr, dacă poate exista echidistanţă când primul-ministru al României minte că trăim din ce în ce mai bine, în timp ce trei sferturi dintre români trăiesc la nivelul sărăciei sau sub nivelul sărăciei. După părerea mea, există şi echidistanţe indecente. Un alt relativism moral, mai subtil, dar şi mai vinovat, se revendică din „moderaţie”, din dispreţul pentru orice implicare prea activă, prea categorică. Nu înţeleg, între altele, cum e posibil să se spună şi să se scrie că anticomunismul este un fel de comunism întors pe dos. Cum ar suna, oare, dacă aş spune că antifascismul este un fascism întors pe dos? Nu înţeleg de ce există intelectuali, şi din ce motive o fac, care nu vor cu nici un chip să pună pe acelaşi plan comunismul şi fascismul. Auzim, apoi, de multe ori că morala e treaba moraliştilor, în timp ce politica cere realism. Desigur, politica este, cum se spune, arta posibilului. Dar asta nu legitimează dreptul intelectualului de a dispreţui morala în numele „realismului”. Chiar prin definiţie, partid înseamnă „parte”. Deci un politician reprezintă, ilustrează, o jumătate de adevăr. În ultimă analiză, politica unei ţări este reprezentată de jumătate de Opoziţie, jumătate de Putere şi de-abia împreună ele formează un întreg. Intelectualul trebuie să năzuiască, însă, la adevărul întreg. De aceea, n-are voie, cred, să dispreţuiască morala, să spună că morala este ceva desuet, anacronic. Nu sunt pentru o morală posomorâtă, dar fără valori morale ajungem la o societate care s-ar întemeia pe neobarbarie. Dacă o politică bazată riguros pe morală este o utopie, o politică imorală este de neacceptat. Unii intelectuali îşi justifică apatia, dezgustul, detaşările prin ceea ce se vede, prin ceea ce se întâmplă. Chiar şi eu am avut de multe ori tentaţia să renunţ să mai fac gazetărie. Să mă întorc la manuscrisele mele. Dar îmi dau seama că dezgustul pe care îl trăim şi care ne copleşeşte lucrează din nefericire în favoarea celor care au creat acest dezgust. În concluzie, aş zice că în Est, deci şi la noi, totul este politică, inclusiv fuga de politică.
Puterea magică şi puterea terestră
Éva Tóth
(…) Strămoşul scriitorului de azi deţinea un rol foarte important, avea o putere sacră, care s-a profanizat în cursul istoriei. Puterea magică a poetului era iniţial independentă de puterea terestră. Dar, foarte curând, puterea terestră a dorit să se servească de puterea magică a scriitorilor. Acest lucru se întâmplă şi în zilele noastre. Puterii i-a fost întotdeauna frică de superioritatea scriitorilor şi a dorit să-i câştige de partea ei, iar scriitorii, în majoritatea lor, au fost încăpăţânaţi, reluctanţi, opunându-se rolului care li se atribuia. Vă voi da câteva exemple din Ungaria, pe care le cunosc mai bine. Un mare scriitor din Ungaria primei jumătăţi a secolului şi-a pierdut postul de profesor în timpul primului război mondial pentru un poem de dragoste, pentru că spunea: „Mi-aş vărsa mai degrabă sângele / pentru degetul mic al iubitei / decât pentru rege şi drapelul său”. El nu se considera scriitor politic, dar Puterea îl considera. În regiunea noastră, şi scriitorii apolitici ori religioşi, în anii ’50, erau catalogaţi drept periculoşi. Acum, rolul scriitorilor se diminuează pe zi ce trece în ţara noastră. Poate că eu comit acum un adevărat sacrilegiu, pentru că, în ciuda profesiei şi vocaţiei mele, cred că nu este un fenomen chiar atât de rău. Dar el ne deranjează pe noi, scriitorii, mai ales dacă vă gândiţi că rolul scriitorului era foarte stimat. Acest lucru provine din istorie şi, de asemenea, din fenomenul că oamenii oprimaţi ai unei ţări cred mult mai mult în scriitorii care nu depind financiar de Putere decât în Putere. Când nu există o oprimare explicită în societate, atunci literatura joacă un rol important, dar nu trebuie să se substituie politicii, jurisdicţia ei nu trebuie să înlocuiască alte funcţiuni ale statului şi ale societăţii. Carlos Fuentes, marele romancier mexican, scrie într-un eseu că, în ţările latino-americane, scriitorii scriu pentru ca destinul minerului bolivian sau al ţăranului mexican să se amelioreze. Acolo, de asemenea, literatura are obligaţii extraliterare tocmai pentru că aceste ţări nu au cunoscut o dezvoltare comparabilă cu cea din Europa de Vest. Totuşi, dacă într-o ţară instituţiile sociale şi politice funcţionează bine, ele nu vor fi în sarcina scriitorilor, ci într-a experţilor şi a profesioniştilor. Nu vreau să spun că scriitorul trebuie să se închidă în turnul său de fildeş, totuşi el nu trebuie şi nu poate să se amestece în politică.
Un ungur nu este neapărat un ungur, ci un scriitor european, un scriitor universal, în sensul în care primeşte impulsuri, influenţe, nu numai din partea propriei culturi, ci şi din partea culturii universale. Şi dacă scriitorul poate să exprime experienţe ontologice umane la un nivel artistic ridicat, atunci va fi interesant pentru cititorii altei limbi. Nu avem dreptul să nu fim purtătorii de cuvânt ai propriului nostru popor şi, în acelaşi timp, ai umanităţii. Asta poate să pară destul de demodat, provine de la Herder. Am putea să vizualizăm acest lucru prin cercuri concentrice. Cel care nu are o patrie nu poate să fie un bun cetăţean al Europei şi al lumii. Dar aş dori să vă reamintesc şi că Montesquieu a declarat: „Mai întâi sunt om şi apoi sunt francez”.
Şi acum, revenind la titlul „Puterea scriitorului şi scriitorul Puterii”, am constatat că există acest tip al scriitorului angajat de Putere, la cheremul Puterii. Unii scriitori au servit Puterea din convingere, alţii din naivitate, alţii din interes. Există mai multe motive pentru a servi Puterea. Nu vreau să dau precepte morale, pentru că fiecare decide pentru el însuşi, dar ceea ce am văzut eu în literatura ţării mele şi în literaturile altor ţări este că adevăraţii scriitori, fiind în acelaşi timp purtătorii de cuvânt ai dezvoltării intereselor naţionale, nu erau soldaţii unei anumite Puteri (…)
Mitul puterii şi miza literaturii
Mihai Sin
(…) În ceea ce priveşte literatura, mai poate fi tentantă tema Puterii pentru scriitor? Desigur, ne grăbim să răspundem. Fie-mi însă îngăduită o paranteză. Există o criză a artei în istoria acestui secol. Dar poate că ea a pornit dinăuntru, datorită înclinării tot mai accentuate a balanţei spre formalisme, spre ludic excesiv, gratuităţi şi frivolităţi. Arta ca mărturie a condiţiei umane, aproape că a încetat să mai existe, sufocată de impostură şi aberaţii. Procesul acesta a contribuit şi el, lent, la retragerea artei autentice în rezervaţiile şi ghetourile de care am amintit deja, unde supravieţuieşte prin subvenţii şi milă publică, iar în ţările mai bogate, ca SUA, campusurile universitare sunt cele care îi oferă ocrotire. O neîncredere devastatoare i-a cuprins atât pe scriitori, cât şi pe cititorii gata să se abandoneze în braţele genurilor uşoare, care fac viaţa mai suportabilă. În ce priveşte literatura Estului, pe care suspect de mulţi s-au grăbit să o conteste, cred că ne dăm seama pe zi ce trece că fără ea suntem mult mai săraci şi mai goi sufleteşte. O mare literatură, mărturie a parcurgerii infernului comunist, e astăzi pe punctul de a fi minimalizată, bagatelizată. Revin la întrebarea asupra şanselor literaturii în abordarea temei Puterii. După părerea mea, aceste şanse nu numai că există, dar ele trebuie neapărat folosite în cazul unor mai ample eforturi de a crea o nouă miză literaturii în secolul care urmează (…)
(…) Într-o vreme când exercitarea puterii pare a fi opera birocratică a unui imens aparat, responsabilităţile fiind într-atât de dispersate, până la a nu le mai putea recunoaşte, scriitorul ar putea să desluşească adevăratele mecanisme şi să restabilească responsabilităţi. Nu, câmpul scriitorului este departe de a se fi îngustat, dimpotrivă. O dată cu sofisticarea vieţii politice, responsabilităţile scriitorului ar trebui să crească, cu condiţia ca, înainte de a recâştiga încrederea publică, scriitorul însuşi să-şi recapete încrederea în menirea sa, în rolul său într-o societate tot mai încifrată, pe măsură ce se vrea şi se pretinde a fi tot mai deschisă.
Literatura – marea învinsă a perioadei de tranziţie
(…) Trebuie să spunem de la început, însă, că nici un sistem social, în afara celui socialist, nu a dat vreodată aşa mare importanţă scriitorului, chiar dacă importanţa aceasta o punem în ghilimele. Comunismul, de la prima până la ultima lui zi, a fost preocupat de problema creaţiei, întrucât nu-i era indiferent cum va fi înfăţişat. Aşa începe cu artistul o târguială, o hărţuială care se termină doar la prăbuşirea sistemului. Scriitorul şi Puterea cad împreună în aceeaşi capcană şi nu mai pot scăpa unul de altul.
Dictatura, fiind narcisistă, vrea ca artistul să fie apologetul ei. Vrea mereu să-şi vadă chipul, dar şi să poruncească oglinzii cum şi ce să arate din acest chip. La început, se mulţumeşte cu înfăţişarea romantică a eroului. La sfârşit, dictatorul vrea să vadă peste tot numai statuia lui. După ce faţa adevărată a sistemului comunist devine cunoscută, numai diletanţii se mai angajează să-l slujească. Însă opera – statuia, tabloul – acestui artist este atât de falsă! S-a întâmplat ca oameni talentaţi să fie cumpăraţi, şantajaţi, constrânşi să producă ceva pentru dictatură. Şi i-a părăsit talentul, ca atunci când eşti constrâns să te culci cu un monstru şi dintr-o dată devii frigidă sau impotent. Şi a trebuit să treacă ani de zile ca aceşti artişti să-şi revină şi să dea iarăşi opere valoroase.
Dar ce se întâmplă cu cei care nu voiau să slujească Puterea comunistă? Puterea credea că ei ascund ceea ce nu reuşiseră să facă ceilalţi. De aceea, tot timpul a încercat să-i cumpere, să pună şaua pe ei. Ei nu se angajează. Se angajează însă să lupte împotriva dictaturii? Nu! Pentru că oricum nu au nici o şansă. Marea majoritate a acestor creatori se angajează să nu servească stăpânirea, fără însă să lupte direct împotriva ei. Şi Puterea trebuie să se mulţumească doar cu atât. Este dureros. Dar e mai bine aşa decât să pornească împotriva ei. Este dureros şi pentru creator, el este conştient de tot ce se petrece în jurul său, simte că este complicele dictaturii şi trăieşte cu remuşcări. Dar mai bine aşa decât să fie obligat la tăcere. Cu atât mai mult cu cât cititorul sau vizitatorul de expoziţii începe să se intereseze de operele acelor creatori care nu s-au angajat să sprijine dictatura. Aici intervine o altă complicitate – între creatorul angajat la neangajare şi public. Puterea se vede în situaţia să susţină edituri, să dea bani pentru instituţii de cultură. Mai bine aşa decât ca aceşti virtuali duşmani să aibă la un moment dat edituri clandestine, ca în Polonia, sau o literatură „samizdat”, ca în Ungaria. Pentru menţinerea acestui echilibru, ea instaurează o serie de instituţii, comitete de cultură etc., plăteşte o armată de informatori, îndrumători, cenzori, băgători de seamă, colonei, generali. Totuşi, în aceste patru decenii, şi în această situaţie, se nasc creaţii valoroase – sute de poezii, zeci de volume de proză – pentru că scriitorul găseşte refugii stilistico-estetice, ascunzişuri istorice, fabule etc. Cititorul devine tot mai atent, caută mesaje printre rânduri, începe o comunicare sofisticată într-un uriaş grup al acelora care încep să înţeleagă fără să spună lucrurilor pe nume. În ultimii ani, însă, aceste posibilităţi de comunicare s-au redus la doar câteva semne. Dar pe undeva şi acestea erau importante, cam în felul următor: „Tu, cititor, să ştii că eu ştiu că tu ştii. OK, bine, atunci să încercăm să rezistăm, să supravieţuim”. Dintotdeauna artistul s-a interesat de orori, de latura sumbră a existenţei, câteodată cu o pasiune perversă: îl hipnotizau mecanismele răului, natura crimei, monstruozităţile, fiara din om. Acum, ajuns într-o capcană cu această fiară, spera că o să vină timpul când va putea depune mărturie despre ceea ce a văzut şi ce a trăit. Nu am vorbit aici despre împotrivirile directe ale scriitorilor care, totuşi, până la urmă, au avut loc la noi, despre faptele colegilor noştri curajoşi. Asemenea împotriviri devin mai frecvente doar în ultima perioadă, când dictaturile ajung în fază de agonie. Dictatura este atât de orgolioasă încât nu acceptă să recunoască că cineva o contrazice. Preferă să se prefacă mai degrabă că nu vede unele împotriviri. Dacă s-ar fi intentat vreun proces, ar fi fost o recunoaştere deschisă că are opoziţie în ţară, că există oameni (chiar mulţi la număr) care gândesc altfel şi care vor altceva.
„Om de litere” / „om de arme”: antinomie sau complementaritate?
Alexandru Paleologu
(…) Dar aş vrea să mă refer la dualitatea „om de litere” / „om de arme” nu în sensul ei antinomic, ci în cel complementar, care a existat dintotdeauna. El este cel mai bine şi mai onorabil exprimat într-un pasagiu celebru dintr-o mare carte a umanităţii. E vorba de discursul lui Don Quijote despre litere şi arme. Vestitul hidalgo vorbeşte despre demnitatea şi rolul celor două îndeletniciri. El marchează o preferinţă pentru omul de arme (cu atât mai mult cu cât Cervantes însuşi fusese un brav om de arme, păstrând toată viaţa nostalgia acestei vocaţii, transferată eroului său; să nu uităm că, de altfel, acestuia i-a fost stimulată vocaţia prin surse livreşti). De altminteri, mulţi mari oameni de litere au avut cariera armelor ca profesie, de la Cezar la Agrippa d’Aubigné, la ducele de Saint-Simon şi, în definitiv, la Tolstoi (şi, cu rezervele de rigoare, la Vasile Cârlova).
În discursul lui Don Quijote, omul de litere nu e negreşit poet sau dramaturg sau romancier. Este un om al textului, foarte exact spus un filolog (nu un lingvist, ci un hermeneut). Este legislator, legist, interpret şi aplicator al legii. Orice comunitate umană care depăşeşte stadiul de simplu agregat de hominieni, devenind o societate, are două temeiuri: lege şi legendă. Adică imperativul şi gerunziul verbului legere (a citi). Scrise sau nu, legea şi legenda instituie societatea civilă. Ele au un caracter textual. Legenda este justificarea transfigurată a întemeierii şi prima formă a culturii acelei societăţi. Omul de litere este păstrător şi continuator al legii şi al legendei. Adică legist şi, în sens larg, poet. Omul de arme este apărător al legii şi sporitor al legendei.
Legea fără sprijinul forţei e inoperantă. Forţa fără lege e tiranie sau anarhie. Propriu-zis: fărădelege.
Edictele tiraniei, impuse prin forţă, nu sunt legi. Sunt fărădelegi. Complementaritatea şi colaborarea omului de litere cu omul de arme este un echilibru şi o armonie nestatornică, dar a putut exista de câteva ori în istorie. Ar mai putea exista şi în viitor. De bine, de rău există chiar şi acum, pe câte undeva (dar imperfect şi mereu ameninţat). Abuzurile omului de arme au dus la discreditarea lui şi la dorinţa de a-l înlătura, adică de a-l „dezarma”. Asta duce la haos şi, mai curând sau mai târziu (dar nu foarte târziu), la o altă intervenţie, dictatura (militară sau nu, dar oricum cu colaborarea opresivă a altei forţe, poliţia politică).
Dar idealul unei forţe în serviciul dreptului reapare mereu, întrucât altceva tot nu se întrevede. Nu suntem încă în stadiul în care preţuirea lui Don Quijote pentru omul de arme să nu mai aibă obiect. Noua formă a idealului Cavalerului Tristei Figuri sunt Căştile Albastre. Rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Dar ce e de făcut?
Puterea şi slăbiciunile scriitorului în faţa Puterii
Serafim Saka
Sunt din Republica Moldova şi fac parte dintre scriitorii cu care Puterea – şi cea veche, totalitară, dar şi cea nouă, autodeclarată democratică – nu a voit să se simtă bine (…)
(…) Personal, am avut şi am destule motive pur personale să nu joc „popa prostu” cu Puterea. Ocupantă, Puterea bolşevică mi-a otrăvit din copilărie sufletul. Unchiul care m-a înfiat după ce tata a căzut în război a fost condamnat la 25 de ani de închisoare comunistă. Zilele acestea am scos o carte – Basarabia în Gulag – în memoria lui. Devenind scriitor, i-am dat Puterii – când s-a putut şi chiar când nu s-a putut – replica, scrisul meu cenzurat şi oprit ani şi ani de regim, continuând să nu fie pe plac nici noii Puteri. E un noroc personal că sunt lipsit de pofte politiceşti, de care, o dată cu perestroika, s-au grăbit să dea dovadă o bună parte din bunii noştri creatori. Treziţi din hibernarea mioritică, paşnicii noştri scriitori s-au aruncat – trup, suflet şi peniţă – în luptă cu puterea comunistă, terfelind, blamând şi punând la stâlpul infamiei tot ce stătea în calea lor. Rinocerii lui Ionescu par nişte iezişori cu ochii înrouraţi în comparaţie cu baricadiştii lirici, dintre care mulţi au abandonat foarte curând lupta cu Puterea, trecând la luptă aprigă pentru propria putere. La primele alegeri, vrute de Mihail Gorbaciov ceva mai democratice, un număr alarmant de poeţi sovietici – antitotalitarişti, dar şi foşti nomenclaturişti – s-au făcut deputaţi. Care în Uniune, care în Republici, nimeni, însă, deputat raional sau sătesc. Deşi lupta se ducea cu Centrul imperial, scriitorii-deputaţi s-au concentrat în alte – tot centre – dar mai mici. Centre republicane, ajunse independente. Dornic de schimbări, poporul le-a dat copios votul.
De la un capăt la altul al necuprinsei noastre patrii defuncte, deputăţeau poeţii, încât numai unul Platon ar fi ştiut ce se facă cu ei (…)
(…) Ce-i rămâne scriitorului în aceste timpuri parşive de tranziţie, când totul e politică şi toţi fac politică? Cel mai simplu ar fi să nu facă chiar nimic. Un Oblomov al timpurilor noastre, care să se mişte în măsura în care se mişcă şi celelalte în jurul său. Dar nu mai mult, că atunci toate se întorc contra lui. Precum s-au şi întors – tot răul de azi cade în capul acelora care au chemat ieri lumea în stradă şi au îndemnat-o să ceară limbă de stat, alfabet latin, drapel, imn – nişte atribute statale pe care statele adevărate le au demult. Din care însă nu poţi face mâncare.
Adevăratul scriitor întotdeauna a ştiut că dincoace de Dumnezeu, care îi ocroteşte scrisul, există Puterea, care îi poate ridica turnuri de fildeş, dar îl poate şi ostraciza. La rândul ei, Puterea a ştiut că există un ochi (nu neapărat al treilea) care o vede, două urechi care o aud, dar şi nişte minţi luminate care o supun judecăţilor.
Din clipa în care îţi doreşti puterea cu orice preţ, Dumnezeu îşi retrage mâna de pe capul tău, lăsându-te să fii liber să rătăceşti pe cele mai drepte căi pe care ţi le trasează atât de magistral şi luminos Puterea.
Spicuiri din mesele rotunde
Octavian Paler: Voi încerca să joc rolul avocatului diavolului. În timp ce minciuna artistică a produs capodopere, minciuna politică a produs crime. Ar fi un prim indiciu de prăpastie între artă şi politică. Să recunoaştem, apoi, că intelectualul este un amestec ciudat de vulnerabilitate, de fragilitate şi de trufie. Un politician este un om al conjuncturii. De exemplu, Talleyrand a servit şi a trădat toate regimurile prin care a trecut, reuşind, totuşi, să fie prototipul prin excelenţă al politicianului. Poate concura artistul cu un Talleyrand? Iată câteva argumente pentru a considera că arta şi politica sunt domenii atât de diferite, atât de incompatibile, încât trecerea de la „adevărul artistic” sau de la „minciuna artistică” la implicarea politică reprezintă un salt mortal de nerecomandat. Sunteţi de aceeaşi părere?
Dan Cristea: Roland Barthes spunea că de obicei noi gândim Puterea doar la singular, în timp ce ea este multiplă („Puterea este multiplă ca şi demonii. Numele meu este „legiune”, ar putea spune Puterea” – afirmă Roland Barthes). Puterea, de orice natură (politică, economică etc.) este o forţă constrângătoare, violentă, caracterizată în primul rând prin aroganţă. Pentru a răspunde la întrebarea d-lui Paler, aş reaminti conceptul dezvoltat de Sartre în faimosul lui eseu „Ce este literatura”, şi anume acela de „literatură angajată”. Mai suntem noi de acord astăzi cu acel concept? Oare faptul că Sartre s-a angajat pe o anumită linie maoistă, nu ne face să ne îndoim de conceptul de „literatură angajată”? Aş răspunde printr-un exemplu dat de Michel Leiris, care spunea că el înţelege relaţia scriitorului cu politica într-un mod total diferit. În primul rând că nu concepe ca un scriitor al zilelor de astăzi să se declare neinteresat de politică. Numai că, la acea noţiune de „angajare” a lui Sartre, Leiris opunea o angajare pur literară, considerând-o pe cea propusă de Sartre ca un adaos, ca un supliment la ceea ce face scriitorul. Răspunzând la întrebarea domnului Paler, afirm că nu văd un scriitor neimplicat în politică, dar cred că lucrurile trebuie nuanţate. Flaubert era complet dezinteresat de politica zilei sau de viaţa cotidiană, dar cât de politic este romanul Educaţia sentimentală!
Gabriela Adameşteanu: Eu cred că implicarea politică este foarte des pentru scriitori un salt mortal: numai că nu-i putem opri pe cei ce vor să-l facă. De când am văzut titlul temei, „De la adevărul artistic la implicarea politică”, m-am întrebat dacă el nu mai cuprinde şi arcul simetric: „De la implicarea politică la actul artistic”. Dacă cel care a intrat pe prima traiectorie, părăsind literatura pentru politică, reuşeşte să refacă cercul şi să se întoarcă la literatură, el este salvat. El se întoarce chiar îmbogăţit, cu experienţa „fiului risipitor”. Cred însă că sunt mai multe victimele acestui traseu decât învingătorii. Mulţi se rătăcesc în câmpul politicii şi nu mai găsesc înapoi cărarea îngustă care te duce la artă. Şi ce înseamnă implicare politică? Înainte de 1989, a te implica politic însemna să-ţi alegi un drum într-adevăr periculos, în care îţi puteai pierde viaţa, familia – scrisul, aproape sigur. După ’89, înseamnă să pierzi adevărul artistic şi liniştea; în schimb, poţi să câştigi viaţa, care devine mai palpitantă decât la masa de lucru. Dacă rămâi numai cu adevărul artistic, zi de zi, doar la masa de scris, eu cred că în aceste timpuri rişti să nu mai găseşti nici un adevăr artistic.
Romulus Rusan: Eu cred că de la adevărul sau minciuna artistică până la implicare politică există o continuitate. A existat şi înainte, şi există şi astăzi. După 1989, majoritatea celor care se delimitaseră de scrisul pentru Putere au intrat în arenă (şi este cazul chiar al celor care erau adepţii rezistenţei prin estetic). Treptat, această ieşire în arenă a dispărut. După cum zicea Dan Cristea, de la Puterea reprezentată de doi s-a ajuns la un balaur cu o mie de capete – deşi cele două capete fuseseră tăiate. Tactica a fost foarte simplă pentru a-i îndepărta pe intelectuali de la o Opoziţie civică. În primul rând, prin acea campanie desăvârşită din prima jumătate a anului 1990, care s-a încheiat cu cea de-a treia mineriadă. Apoi, prin campania de zvonuri – prin ziare şi mai ales prin televiziune. Oamenii s-au speriat, unii au simţit că nu mai rezistă în această cursă şi s-au retras în profesiile lor. Astfel, Puterea a reuşit să spargă unitatea, să topească solidaritatea care de-abia ieşise la lumină. Nu trebuie să-i condamnăm pe cei care s-au întors la uneltele lor, dar nici să-i inculpăm prea tare pe cei care sunt în Opoziţie. Una dintre cuceririle Puterii este că a reuşit să neutralizeze presa, făcând-o să creadă că prin „independenţa” ei îşi câştigă adevăratul statut. S-a ajuns ca presa să creadă că este de bon ton să lovească neapărat şi în Opoziţie.
Alexandre Blokh: Nimeni în Occident nu crede că noi am vrea să vă vindem sau să ne impunem în faţa dumneavoastră. De altfel, tăria şi slăbiciunea Occidentului constau tocmai în faptul că nu are răspuns acum. În ceea ce priveşte liberalismul, nu am nici un răspuns şi de aceea mă simt oarecum ridicol. Va trebui să răspund însă, întrucât este vorba despre un sentiment de profundă culpabilitate. Am semnat o pace care vă livra comunismului. Nu dumneavoastră aţi inventat comunismul. În ceea ce priveşte Rusia, era altceva. Dar cum să nu ne amintim de faptul că nu am avut curajul de a continua războiul până la frontierele Rusiei? Cum să ne gândim la ţările dumneavoastră, fără să ne gândim că suntem responsabili? Dumneavoastră, însă, înţelegeţi consecinţele pe care le-ar fi antrenat acest lucru: nu putem să nu ne reproşăm că nu ne-am sacrificat pentru România. Niciodată nu trebuie să pierdeţi din vedere acest detaliu de culpabilitate pe care-l avem. Iar agresivitatea noastră (dacă ea există câteodată) este datorată acestei culpabilităţi.
Dumneavoastră m-aţi invitat să vorbesc în numele Occidentului, dar, pus în această situaţie, am sentimentul că vă dau lecţii – şi n-aş vrea asta, dintr-un motiv foarte simplu. Atunci când vedem pe cineva care are o maşină frumoasă şi care ne dă lecţii, simţim un straniu sentiment de iritare faţă de americani şi faţă de englezi, care veniseră totuşi să ne elibereze.
Cristian Tudor Popescu: Cred că scriitorului îi este imposibil să abordeze politica – nu numai practic, ci şi teoretic. De ce? Eu cred că o armă fundamentală a politicianului este kitsch-ul. Politicianul profesionist, eficient, este un personaj profund kitsch. Orice formă de artă se bazează pe bunul gust, pe măsură, de aceea un scriitor, un om de artă, nu are cum să fie eficient la acest capitol. Trebuie să ai tupeul visceral să emiţi enormităţi cu o linişte întipărită pe figură, să spui gogomănii cu un glas vibrant masculin. Discursul politic este un discurs esenţialmente vulgar, pentru că este adresat mulţimii, vulgului. Dacă un scriitor doreşte să devină un om politic, nu are decât: dar atunci trebuie să-şi suprime calitatea de scriitor şi să lupte cu altfel de arme. Acesta ar fi reproşul pe care îl aduc Opoziţiei din România: tipul de discurs pe care îl foloseşte nu va convinge niciodată masele. Masa trebuie să recunoască în cel care ţine discursul pe unul de-al ei, care nu este foarte inteligent, care nu este foarte relativist, foarte nuanţat. Un om onest, care vrea să facă o politică cu un scop bun şi nobil, trebuie să-şi asume nişte căi absolut detestabile, ca să ajungă acolo unde vrea să ajungă. Iar dacă un scriitor care ajunge om politic şi face numai prostii încearcă să se sprijine pe prestigiul lui de scriitor, nu ajunge nicăieri (…)
(…) În legătură cu neobarbaria (cuvântul este tare, totuşi), cred că în Vest ea se manifestă printr-o anume sterilizare a culturii, prin acea cultură în serie, prin „prosperitate”. În Est, până în anul revoluţiilor se manifesta printr-o dorinţă de ataşare prin ideologizare, iar acum (cel puţin la noi) prin pauperizare. Puterea vrea să-i reducă pe oamenii de cultură la un atare grad de paupertate încât ei să i se adreseze pentru a fi salvaţi (…) Cu privire la implicarea scriitorului în politică, datoria lui este să facă deontologie politică. Pentru că politica nu înseamnă numai parlamentarism, înseamnă civism, înseamnă cunoaşterea oamenilor, a mentalităţilor, iar în sens pragmatic, impunerea unor candidaţi credibili (oameni de comisii, tehnicieni, ingineri, jurişti, economişti, oameni aplecaţi spre management, în cazul nostru spre apărarea drepturilor culturii) (…)
Nicolae Prelipceanu: (…) Am senzaţia că scepticismul antioccidental – neobarbaria – este prea accentuat. Simt nevoia să replic pentru că eu aparţin acestei foarte largi părţi a societăţii româneşti încă fascinată de Occident. Care priveşte Occidentul ca pe un model. Am citit acum vreo doi ani o carte, L’air du vide, a lui Lipovetsky, în care Occidentul însuşi se punea în discuţie. Eu nu aş numi neobarbarie ceea ce îi reproşa el, pentru că termenul nu mi se pare adecvat. Cu o subtilitate şi o desăvârşită frumuseţe, Lipovetsky, acest autor al Occidentului, vedea „riscul vidului” în societatea occidentală în decolorarea „idealurilor”. Dar pentru noi cred că este devreme să vedem aceste limite, după ce am aşteptat atâta timp să putem intra în contact cu Occidentul. Şi apoi, nu trebuie să uităm că noi suntem oamenii unei generaţii adulte, care a primit foarte târziu acest dar mult aşteptat – întâlnirea cu Occidentul. Că lângă noi au crescut, în aceşti ani, copii, tineri, care au o altă percepţie şi care vor fi mult mai adecvaţi, mult mai adaptaţi lumii occidentale decât noi (…)
Adrian Popescu: Carisma (darul nativ unit cu conştiinţa etică) poate fi asumată solitar, împotriva instituţiilor politice. Rimbaud, avangardiştii români, beatnicii anilor ’50, sunt autori a căror carismă refuză să se instituţionalizeze. Cenaclul de luni, în anii ’80, dar şi Cercul literar de la Sibiu, în anii ’50, ca şi Echinoxul din ’70, caută în diverse strategii să nu-şi instituţionalizeze darurile iniţiale, carismele membrilor acestor cercuri literare (în măsură diferită) nu se aliniază comandamentelor sociale ale zilelor comuniste. Al doilea caz de subordonare al carismei are două aspecte. Unul de contract (nescris) malefic cu puterea, în Est, dictatorial cel mai adesea.
Poeţii se înregimentează, vezi Maiakovski, Esenin, autorii anilor ’50 la noi, dar, în final, profetul-poet e ucis de putere. Ana Blandiana sau Mircea Dinescu îşi datorează inconfortul profeţiilor într-o vreme a dictaturii, fiind receptaţi ca poeţi politici, ca glasuri ale unei naţiuni oprimate. Carisma lor se opune instituţiilor puterii. Dictaturile folosesc sau ucid poeţii. Dar există şi un pact benefic cu puterea, într-un sistem democratic. Cum poate fi om politic scriitorul? Prin respectarea şi fructificarea carismei sale. Poetul are datoria de a-şi avertiza contemporanii când aceştia uită că deasupra materiei se află spiritul, că nu bunăstarea e rostul omului pe pământ, ea nefiind condamnabilă totuşi în sine (…)
Izabela Iarosinka (Polonia): În Polonia, istoria acestei opoziţii, scriitorul puterii sau puterea scriitorului, e lungă, ea începe de la Mickiewicz. În tot secolul 19 şi până la reapariţia Poloniei pe harta Europei, în 1918, scriitorii s-au opus mereu puterii, care era demnă de ură. În acelaşi timp, trebuie spus că perioada împărţirii Poloniei a fost cea mai bună pentru literatura poloneză. Cuvintele lui Mickiewicz erau o ameninţare pentru şefii statelor care împărţiseră Polonia. Romantismul polonez s-a născut sub servitute. Învingătorul lui Napoleon, ţarul Alexandru, a fost lăudat de poeţi – nu era o servitute – , se crease un mic regat polonez, după Congresul de la Viena. După războiul ultim, în Republica Populară Polonă, piesele lui Mickiewicz deveneau din nou periculoase pentru putere, ca să nu vorbim decât de clasici (…)
Doina Uricariu: Cei şase ani care au trecut din ’89 demonstrează că în orice putere există, insidios strecurată, o anume vulnerabilitate, care ne basculează spre un alt destin. Noua putere de la noi s-a slujit de aceiaşi scriitori care o slujiseră şi pe cea totalitară. Ceea ce demonstrează şi incapacitatea scriitorilor respectivi de a fi ei înşişi. Creaţia îşi are puterea ei exemplară. Dar când lucrează cu mentalităţi, cu forme ale libertăţii, scriitorul ce intră în prim-plan este obligat să se slujească şi de altceva decât de metaforă. Există deci o obligatorie reconsiderare a discursului creatorului şi a cărţilor şi operelor lui. Dar e greu, cu un text pur literar, să-ţi ajuţi poporul. În Dante e un vers care vorbeşte despre scriitorul devenit partidul lui însuşi. De la scriitori trebuie învăţată o lecţie a individualităţii, a toleranţei, a lucidităţii (…)
Mihai Ursachi: Pentru a spune lucrurilor pe nume, noi vrem să discutăm relaţia dintre scriitorul sau scriitorii din Europa de Est şi Centrală şi regimurile politice din aceste ţări, înainte şi după 1989… Eu, unul, care sunt român, mă gândesc adesea la relaţia dintre scriitorul, pe atunci cehoslovac, Vaclav Havel, şi regimul comunist din Cehoslovacia, precum şi la relaţia dintre scriitorul Havel şi statul al cărui preşedinte este… În România, scriitorii care s-au opus, fie şi cu un cuvânt, puterii comuniste şi neocomuniste sunt astăzi consideraţi ei mai răi cetăţeni. Majoritatea acestora sunt scriitori buni, recunoscuţi ca atare, în România şi în afara ei. Aceasta înseamnă că puterea care-i persecută este o putere care detestă adevărul, binele şi frumosul. Iar „puterile” care detestă adevărul, binele şi frumosul sunt şubrede, fricoase şi laşe. Ele sunt false „puteri”. „Puterea” lor e neputinţă şi ele vor dispărea, chiar şi din memoria oamenilor. În timp ce cuvântul adevărat şi frumos, în orice grai, de la ebraică şi greaca veche până la cehă şi română, va dăinui pe veci. (…) Care au fost relaţiile dintre poetul Ezra Pound şi puterea din Statele Unite? A fost Ezra Pound un disident? Condamnarea lui la moarte şi apoi exilul pe viaţă sunt justificate din punctul de vedere al judecăţii omeneşti şi al celei transcendentale? Cam în aceeaşi perioadă în Franţa, de ce relaţiile lui Ferdinand Celine cu puterea au fost cele care au fost? Sau cele ale lui Aragon sau Eluard cu aceeaşi putere? Din ecuaţia franceză nu trebuie uitat nici André Malraux, luptătorul comunist din maquis şi apoi ministrul culturii în guvernul naţionalist al generalului de Gaulle. În România scriitori care s-au opus şi cu un cuvânt regimului comunist şi neocomunist sunt marginalizaţi şi calomniaţi. În rezumat, dincolo de sintagma „Scriitorul şi puterea” stă întrebarea „Ce fel de scriitor şi ce fel de putere?” (…)
Richard Collins: Puterea pieţei e de departe mai insidioasă decât orice putere politică. Aproape invizibilă. Piaţa nu rezidă nici într-o personalitate politică, nici într-o platformă politică sau ideologie… Piaţa nu e un mit. Ea are puterea reală să conducă. Înseamnă cititorii care te conduc prin puterea lor de cumpărare. Împotriva Pieţei nu se poate face nici o campanie, ea nu poate fi eliminată prin vot, forţată să demisioneze ori asasinată. Pentru că Piaţa rezidă în mase, are o psihologie de masă… În multe privinţe, anii de după 1990 nu sunt atât de diferiţi de anii 1890, şi Anglia de după Revoluţia Industrială nu se deosebeşte foarte mult de ţările din Centrul şi Estul Europei de după revoluţiile din 1989. Aici şi acum, ca şi atunci şi acolo, societatea este în tranziţie, iar scriitorul încearcă să se definească el însuşi în relaţia sa cu Puterea.