A treia Conferinţă internaţională
a Centrului PEN Român

Mai multe literaturi, o limbă, mai multe limbi, o literatură

Iaşi, 21-23 aprilie 2000

În perioada 21-23 aprilie, a avut loc la Iaşi a treia Conferinţă Internaţională a Centrului PEN Român, organizată în colaborare cu Fundaţia „Konrad Adenauer”. Iaşiul a devenit în acele zile o adevărată capitală culturală a românilor de pretutindeni, găzduind alături de Conferinţa PEN numeroase alte manifestări: decernarea premiilor revistei Convorbiri literare, deschiderea Anului Eminescu la Iaşi, lansări de carte, colocvii, expoziţii de fotografie, prezentări de reviste literare. La recepţia de deschidere a Conferinţei, a fost prezent ministrul Culturii, Ion Caramitru.

Desfăşurate sub genericul Mai multe literaturi, o limbă – mai multe limbi, o literatură, dezbaterile conferinţei s-au referit la implicaţiile în literatură ale limbii în care scriu autorii, inclusiv în ceea priveşte drepturile minorităţile literare şi lingvistice. Scriitorii prezenţă la Iaşi au încercat să stabilească un model viabil de coexistenţă şi comunicare, pornind de la numitorul comun care i-a adus împreună: literatura. Acest mesaj a fost transmis în deschiderea lucrărilor conferinţei de Ana Blandiana preşedinta Centrului PEN Român (şi organizatoare a conferinţei, alături de Denisa Comănescu, secretara Centrului PEN Român), de Alexandre Blokh, vicepreşedinte al International PEN şi preşedintele Centrului PEN Francez, şi de Norbert Chauvistré, reprezentantul Fundaţiei „Konrad Adenauer” în România. Saluturile Centrelor PEN participante la conferinţă au fost prezentate de: Huguette de Broqueville, preşedinta Centrului PEN Belgian de Limbă Franceză, Jean-Pierre Moulin, preşedintele Centrului PEN Romand din Elveţia, Kjell Olaf Jensen, preşedintele Centrului PEN Norvegian, Hubay Moklós, preşedintele Centrului PEN Maghiar, Andrei Burac, preşedintele Centrului PEN din Republica Moldova, Gálfalvi Zsolt, preşedintele Centrului PEN al Scriitorilor Maghiari din România, Joachim Wittstock. Printre participanţi s-au aflat: Mircea Martin, preşedintele Asociaţiei Editorilor din România, Gabriela Adameşteanu, vicepreşedinta Centrului PEN Român, Cassian Maria Spiridon, redactor-şef al revistei Convorbiri literare şi unul dintre organizatori, Mihai Şora, Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Romulus Rusan, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu, Annie Bentoiu, Nicolae Breban, Aura Christi, Dan Cristea, Marius Ghica, Micaela Ghiţescu, Bogdan Ghiu, Ioan Holban, Ioana Ieronim, Andrei Ionescu, Nora Iuga, Ion Moldovan, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Schwartz, Petre Stoica, Doina Uricariu, Mihai Ursachi, Lucian Vasiliu, Ioan Vieru (membri ai Centrului PEN Român), Dávid Gyula, Kelemen Hunor (membri ai Centrului PEN al Scriitorilor Maghiari din România); Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Arcadie Suceveanu (membri ai Centrului PEN din Republica Moldova), Gina Sebastian-Alcalay (membră a Centrului PEN din Israel), Lora Bostan, Grigore Bostan, Ştefan Hostiuc, Ilie Zegrea (invitaţi de la Cernăuţi), Michael Astner, Daniela Boltres Astner, S. Damian, Roland Erb, Kira Iorgoveanu-Mantsu (invitaţi din Germania), Aleksandr Tkacenko (secretar al Centrului PEN Rus), Magdalena Lászlo-Kuţiuk, Miodrag Milin, Liubiţa Raichici (invitaţi ai Centrului PEN Român). Dezbaterile celor două zile ale conferinţei au fost moderate de Laurenţiu Ulici, Mircea Martin şi Gabriela Adameşteanu, Mihai Şora şi Romulus Rusan.

În ultima zi a conferinţei, de Florii, participanţii au fost oaspeţii ÎPS Daniel, mitropolitul Moldovei, la un prânz la Palatul Mitropolitan. În încheiere a avut loc un recital internaţional de poezie prezentat de Denisa Comănescu în parcul Muzeului de Literatură, cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii. Au participat toţi poeţii prezenţi, dând glas speranţei, exprimate de Ana Blandiana, că „totuşi poezia va putea salva lumea”.

Venind din pagină ca dintr-o ţară

Ana Blandiana

După ce, în anii trecuţi, temele conferinţelor internaţionale zonale (zona fiind aceea a Europei Centrale şi de Est) organizate de PEN Clubul Român au fost o formulare a obsesiilor scriitorului abia ieşit din zodia nelibertăţii şi încercând să înţeleagă ce şi de ce a trăit astfel (Scriitorul şi Puterea, Neptun, 1994; Scriitori în închisori: raportul între libertatea interioară şi libertatea exterioară, Sighet, 1997), cea de-a treia conferinţă a avut ca titlu: Mai multe limbi, o literatură – mai multe literaturi, o limbă.

O temă de data aceasta încercând să rezume probleme cu o arie mai largă decât cea a lumii ex sau postcomuniste, chiar dacă izvorâte din aceeaşi dependenţă a scriitorului de istoria (şi geografia) în care a trăit. E vorba despre drepturile minorităţilor lingvistice, deci şi literare, şi de problemele pe care ele le pun pe o hartă unde graniţele limbilor nu coincid cu cele ale statelor.

Au fost invitaţi, aşadar, în egală măsură, scriitori de alte limbi decât cea română din România şi scriitori români care sunt minoritari în alte ţări, ca şi scriitori români din Republica Moldova, ţara în care bătălia pentru limbă a fost şi este în egală măsură o bătălie pentru identitatea naţională şi pentru opţiunea politică. Dar au fost invitaţi de asemenea scriitori din alte ţări estice, cunoscători ai aceloraşi probleme de natură etnică, atât de des colorate în nuanţe politice, şi scriitori din ţări apusene cu structuri federale.

Dincolo de aceste analize, în care scriitorul şi limba lui nu sunt decât subiecţi ai istoriei şi geografiei, conferinţa s-a încheiat printr-o pasionată masă rotundă intitulată Scriitorul, stăpân sau prizonier al limbii sale?, unde dezbaterea s-a mutat pe un plan mai apropiat de estetic decât de etnic şi de spiritualitate decât de naţionalitate. Rar se întâmplă ca scriitorul să-şi aleagă singur limba, cel mai adesea el îi devine prizonier chiar prin naştere, dar un prizonier îndrăgostit cel mai adesea de lanţurile care îl leagă şi cărora le este, în acelaşi timp, orfevru şi domn. De altfel, oricât de fericită sau de strălucitoare, această legătură este rareori lipsită de dramatism. Fiecare dintre noi suntem şi vom rămâne – indiferent de progresele globalizării – iobagi pe un petec de cuvânt. Poeţii popoarelor mici, şi uneori minoritare, continuă să scrie în limbile lor materne, pe care continuă să le creeze şi să le împodobească prin operele lor , nu pentru că nu cunosc limba engleză şi avantajele de difuzare pe care ea le prezintă, ci pentru că limba în care scrie nu este pentru scriitor opţiune, ci definiţie. Aş putea să-mi imaginez – şi nici nu sunt sigură că în istoria omenirii nu a existat o astfel de întâmplare fantastică – situaţia în care, un întreg popor dispărând, ultimul său fiu rămas în viaţă, un poet, continuă să cânte într-o limbă în care nu îl mai înţelege nimeni.

Revin însă la lucrările conferinţei noastre, aflate la răscrucea generatoare de nuanţe dintre problemele literare şi cele de drepturile omului, nu pentru a le prezenta – selecţia de texte din următoarele pagini o va face mai bine – , ci pentru a sublinia sentimentul de solidaritate şi altruismul care au caracterizat lucrările: un scriitor maghiar a vorbit despre încălcarea drepturilor scriitorilor români din Ucraina, unul israelian, despre războiul din Cecenia, iar unul norvegian, despre cazul dramatic al unui scriitor kurd, ca să dau doar câteva exemple. Minoritari sau majoritari, scriitorii ajunşi la Iaşi din zece ţări au fost în egală măsură scriitori şi lideri de opinie, reprezentanţi ai propriei lor pagini şi ai destinului colectiv căruia îi aparţin. Iar această dublă apartenenţă năştea atmosfera impresionantă în care dialogul devenea un instrument de investigaţie, iar toleranţa şi dorinţa reciprocă de cunoaştere, un drapel.

Pentru că scriitorii invitaţi la conferinţa PEN Clubului Român veneau din pagina lor ca dintr-o ţară şi din ţările lor ca dintr-o pagină dedicată armoniei universale.

Convieţuiri şi confluenţe în Transilvania de sud-vest

Gheorghe Schwartz

 Cine intră în România prin Nădlac va da de o puternică şi veche comunitate slovacă. Venind pe şoseaua principală, va traversa una dintre cele mai mari comune din ţară, Pecica, unde va întâlni foarte mulţi unguri. Prima capitală de judeţ, Aradul, s-a născut pe vatra cartierelor evreieşti şi sârbeşti, ale căror contururi sunt azi greu de delimitat. Trecând podul peste Mureş, vom intra în Aradul Nou, fondat de nemţi, în special de şvabi. În drum spre Timişoara, vom întâlni maiestuoasa biserică din Vinga, ridicată de bulgarii sosiţi aici din pricina apartenenţei lor catolice. Enclave de romi vor completa golurile lăsate de plecările altora.

Ca să continui acest rai atât de colorat, voi spune doar că fiecare dintre aceste etnii îşi are nu numai numele tutelare (de pildă, Ivan Krasko pentru slovaci sau Sava Tekelia pentru sârbi), ci şi contribuţii importante în devenirea culturală. La Arad a apărut Periszkop, o revistă de avangardă în limba maghiară, la Timişoara a trăit şi s-a format un grup de scriitori germani care astăzi îşi demonstrează valabilitatea în Germania (Hertha Müller, Richard Wagner, Werner Sollner etc.), la Nădlac există o mişcare literară cu nume puternice (Ondrej Stefanko, Ivan Miroslav Ambrus, Dagmar Maria Anoka, Stefan Doval ş.a.m.d.), în cimitirul evreiesc din Arad a fost amplasată singura reprezentare a chipului uman, prin bustul rabinului neolog Chorin Aron. La Şiria se află casa memorială Slavici. O localitate se numeşte Lenauheim. La Lugoj a trăit Ion Vidu.

Sigur, lista de mai sus este extrem de lacunară. Ea se referă la Transilvania de sud-vest şi nu la Banat pentru că denumirile se pierd în convenţii. Aradul este despărţit de Aradul Nou prin râul Mureş. Acesta nu a reprezentat niciodată un şanţ de apărare între cele două comunităţi. Prima se află în Transilvania, a doua în Banat. În apropiere se află cea mai bine păstrată cetate stelară din Europa: construită târziu, ca un bastion de apărare contra turcilor, ea n-a mai apucat să fie folosită în lupte. Bătăliile de la Şiria sau de la Păuliş n-au fost războaiele acestor locuri, chiar dacă s-au desfăşurat aici. Ele au fost momente ale unor războaie pornite altundeva. Între etnii, în Transilvania de sud-vest există convieţuiri şi confluenţe. Aşa scrie în cărţi şi aşa a fost.

După cel de-al doilea război mondial, nemţii şi evreii au părăsit masiv locurile unde au trăit câteva veacuri. Primii au rămas mai ales la nivelul bătrânilor şi al câtorva căsătorii mixte, ceilalţi au lăsat sate întregi pustii. Slovacii îşi trimit tinerii la studii la Bratislava şi foarte mulţi preferă să rămână acolo. Gospodăriile nemţeşti, ca nişte adevărate burguri, au fost ocupate de romi sau de muncitori de aiurea. Aerul patriarhal a dispărut.

Şi mulţi unguri au plecat în ţara mamă. Eforturile pentru a păstra vii tradiţiile diferitelor etnii sunt vizibile. Dar ele se petrec mai mult ca nişte acte de conştiinţă naţională şi nu în mod firesc, aşa cum s-au născut şi au dăinuit. Printre aceste eforturi mai răzbate câte-un semn dovedind că şi în rai au mai fost fricţiuni. Scoţându-le la iveală, ele nasc alte fricţiuni. Cu toate acestea, „convieţuirile şi confluenţele” continuă să existe. Oamenii îşi văd de ale lor. (…)

Situaţia lingvistică în Norvegia: două limbi oficiale, nici o limbă minoritară

Kjell Olaf Jensen

În Norvegia, una din ţările mari ale Europei (ceva mai mare decât Germania de după unificare), marea ciumă din anii 1340-1350 a făcut să dispară jumătate din populaţie, care era şi aşa rară. Nu rămăseseră decât câteva sute de mii de oameni, într-o ţară care se întinde pe mai bine de 2.000 km, plină de munţi înalţi şi puternic decupată de fiorduri adânci. Comunicaţiile au fost dintotdeauna dificile, iar până-n secolul al XIX-lea s-au realizat mai ales cu vaporul. Ca atare, ne putem lesne închipui că administrarea ţării devenise dintr-o dată imposibilă. State şi văi întregi fuseseră depopulate.

De aceea s-a căutat sprijin în exterior, formându-se o uniune cu celelalte două ţări scandinave, Suedia şi Danemarca. Este vorba de uniunea de la Kalmar, din care Suedia s-a retras însă destul de curând. Norvegia a rămas unită cu Danemarca până în 1814. În tot acest timp ea a fost partenerul slab al uniunii, devenind din ce în ce mai mult o provincie daneză. Nu mai exista aristocraţie, nu mai exista administraţie, nu mai exista nici o clasă cultivată – toate aceste componente ale societăţii au fost importate din Danemarca.

În secolul al XIX-lea, odată cu romantismul – ca în atâtea alte ţări ale Europei – a avut loc un reviriment naţional. Populaţia s-a revoltat împotriva dominaţiei daneze, iar această revoltă a avut rezultate lingvistice surprinzătoare. Problemele de comunicare dăduseră naştere la numeroase dialecte norvegiene locale, în vreme ce limba scrisă – şi folosită în administraţie – rămăsese daneză. Către mijlocul secolului, poetul Ivar Aasen şi-a asumat misiunea de a reuni dialectele vorbite în diferite sate şi regiuni într-o nouă limbă scrisă, neonorvegiană, care a fost recunoscută ca a doua limbă oficială a ţării.

Limba oraşelor a rămas daneza. Ea evolua însă tot mai accentuat către limba vorbită, începând să difere de limba din Danemarca. Domeniul în care daneza s-a menţinut cel mai mult a fost teatrul, unde actorii au rămas danezi până către sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe parcursul a 150 de ani cele două limbi s-au apropiat una de cealaltă: întotdeauna a fost posibil s-o înţelegi pe una pornind de la cealaltă, iar astăzi diferenţele sunt atât de mici încât se poate prevedea o reunire lingvistică a ţării în secolul XXI.

Din cauza originii sale, neonorvegiana a fost dintotdeauna o limbă a mediului rural, pe când norvegiana tradiţională, care este mai apropiată de daneză, a rămas limba oraşelor. În literatură, neonorvegiana şi-a dovedit bogăţia în creaţia poetică lirică, pe când norvegiana tradiţională pare mai potrivită exprimării reflecţiilor teoretice. Ceea ce nu l-a împiedicat pe unul dintre marii romancieri, dramaturgi şi filosofi de la începutul secolului al XX-lea, Arne Garborg, să scrie mai ales în neonorvegiană. La fel şi unul dintre cei mai mari romancieri şi filosofi de la mijlocul secolului al XX-lea, Tarjei Vesaas. Dimpotrivă, Henrik Ibsen, Björnstjerne Björnoson, Knut Hamsun şi Sigrid Undset au scris cu toţii în norvegiana tradiţională.

Fiind vorba despre o limbă a mediului rural şi o limbă a oraşelor, nu se poate vorbi despre limba minoritară şi limba majoritară. Cele două limbi sunt în egală măsură oficiale; funcţionarii statului trebuie să le cunoască pe amândouă şi ambele sunt obligatorii în colegii şi licee. Cărţile şcolare sunt tipărite în ambele limbi, fapt care atârnă greu în bugetele şcolare ale unei pieţe care oricum nu este mare – Norvegia înregistrează în prezent cu puţin peste 4 milioane de locuitori.

Ceea ce face ca limba norvegiană să fie şi mai interesantă ca laborator lingvistic este faptul că norvegiana veche, vorbită acum o mie de ani (limba vikingilor) mai există şi azi: ea se numeşte islandeză şi este vorbită în Islanda, unde limba este foarte îngrijită, toate cuvintele importante fiind traduse imediat.

Pentru a complica şi mai mult situaţia, Norvegia mai are o limbă oficială: lapona. În Norvegia trăiesc în prezent 25.000 de laponi, ceea ce reprezintă aproximativ jumătate din populaţia laponă din lume. În departamentul cel mai nordic al Norvegiei, Finmark, lapona este în aceeaşi măsură oficială ca şi norvegiana şi neonorvegiana, iar angajaţii administraţiei trebuie să le stăpânească pe toate trei. Însă cât priveşte lapona, aceasta constituie într-adevăr un caz tipic de limbă minoritară.

Un exemplu de acţiune reuşită în favoarea libertăţii de expresie

A lucra pentru libertatea de expresie poate fi deseori greu şi ingrat. Rezultatele obţinute din când în când sunt rareori văzute negru pe alb. Iată de ce ar putea fi interesantă relatarea unei acţiuni care a fost în acelaşi timp rapidă, reuşită şi relativ spectaculoasă.

Este vorba de scriitorul kurd Mehmed Uzun, născut în Kurdistanul turcesc la începutul anilor 1950. Când avea aproape 20 de ani el a iniţiat o muncă imensă pentru crearea unei limbi kurde scrise – chiar dacă este una din cele mai vechi limbi ale anticei Mesopotamii, kurda a fost întotdeauna mai degrabă o limbă orală. Un mare scriitor kurd, de exemplu Yasar Kemal, vorbeşte kurda, însă îşi scrie romanele în limba turcă.

Deoarece limba kurdă, civilizaţia kurdă, fiinţele umane kurde şi însuşi termenul de „kurd” sunt nu numai interzise, ci chiar oficial şi legal „inexistente” în Turcia, prietenul nostru Mehmed Uzun, a fost, desigur, arestat, închis şi torturat. Timp de doi ani şi-a continuat activitatea în închisoare. Însă când a fost arestat a doua oară, a reuşit să fugă în Suedia, unde locuieşte din 1977, continuând să publice poeme, eseuri şi romane în limbile suedeză, turcă – şi kurdă. Este un scriitor bine cunoscut şi foarte apreciat pretutindeni în Scandinavia, Turcia (inclusiv Kurdistan) şi oriunde există kurzi sau amatori de literatură de calitate. A scris mereu despre dragostea dintre popoare şi între oameni, nu a incitat niciodată la violenţă – dimpotrivă, a preconizat întotdeauna o reconciliere între kurzi şi turci şi a susţinut ferm candidatura Turciei la Uniunea Europeană.

În ianuarie 2000, pentru prima oară, s-a întors să viziteze Kurdistanul. La Diyarbakir, oraş cu aproape 250.000 de locuitori şi capitala (desigur, neoficială) a Kurdistanului din Turcia şi a Kurdistanului în general, Mehmed Uzun a prezentat o conferinţă în faţa unui public de cel puţin 6.000 de persoane. Autorităţile au intrat în panică. La 4 februarie, Tribunalul de Securitate de la Diyarbakir a interzis toate cărţile lui Mehmed Uzun pretutindeni în Turcia.

Mult timp nu s-a petrecut nimic: nici autorul, nici editorul său turc din Istanbul nu au fost avertizaţi că fuseseră interzise cărţile sale. Dar la 21 martie poliţia a efectuat razii în numeroase librării din majoritatea oraşelor turceşti, scoţând din rafturi cărţile lui Mehmed Uzun şi forţându-i pe librari să semneze o declaraţie în care aceştia se angajau să nu-i mai achiziţioneze niciodată cărţile sau să le vândă, sub ameninţarea trimiterii în judecată. Declaraţia (câte una pentru fiecare titlu interzis) a fost semnată de fiecare librar şi de câte doi înalţi funcţionari ai poliţiei. Câţiva librari au avut curajul de a trimite aceste declaraţii autorului, în Suedia, prin intermediul editorului de la Istanbul.

Mehmed Uzun şi-a alertat neîntârziat prietenii, inclusiv PEN Clubul din Norvegia, care a transmis imediat un foarte energic protest Ambasadei Turciei la Oslo, adresând totodată o cerere oficială Ministerului Norvegian al Afacerilor Externe prin care îi solicita să intervină deîndată pe lângă guvernul turc în vederea ridicării interdicţiei. Ministerul a răspuns întrebând dacă documentele ar putea fi transmise la Ambasada Norvegiană de la Ankara. Ca urmare, ele au fost trimise prin fax şi poşta electronică.

Din fericire, ambasadorul nostru la Ankara este foarte ataşat ideii de libertate de expresie, intervenind de mai multe ori în favoarea unor scriitori urmăriţi în Turcia. El l-a alertat pe avocatul Ambasadei, care are o îndelungată experienţă de apărare a acuzaţilor în faţa tribunalelor de securitate. Avocatul şi ambasadorul şi-au început demersurile telefonând mai multor librari din Ankara şi din alte oraşe, pentru a verifica şi constata că nu mai există în circulaţie cărţi ale lui Mehmed Uzun. Apoi ambasadorul l-a întrebat pe ministrul turc al Afacerilor Externe cum se poate interzice opera unui scriitor. Ministrul a răspuns că nu există nici o interdicţie, că Tribunalul de Securitate din Diyarbakir nu a emis nici o hotărâre şi că retragerea cărţilor din librării era numai temporară, pentru a se verifica dacă nu conţineau lucruri interzise.

Ambasadorul a explicat PEN Clubului că avea nevoie de hotărârea Tribunalului de Securitate. Întrucât Ambasada Norvegiei nu era implicată direct în acest caz, Tribunalul putea refuza să-i pună la dispoziţie hotărârea (ceea ce a şi făcut). Aşadar, trebuia procedat altfel. I-am sugerat lui Mehmed Uzun, în Suedia, să-l roage pe editorul său turc de la Istanbul să ceară textul hotărârii de la Tribunal, întrucât editorul era  nemijlocit implicat, hotărârea referindu-se la cărţi publicate de el. Pe aceste căi ocolite, documentul ce conţinea hotărârea judecătorească, cu toate datele, parafele şi semnăturile cuvenite, a ajuns în mâinile noastre şi apoi la ambasador şi avocatul său.

Ambasadorul s-a adresat din nou ministrului turc al Afacerilor Externe, întrebându-l cum a putut pretinde că nu există nici interdicţie, nici hotărâre judecătorească, de vreme ce, iată, poate vedea atât hotărârea, cât şi declaraţiile semnate de poliţie şi de librari. În faţa acestor acte, guvernul turc a trebuit să cedeze şi, la 10 aprilie, Tribunalul de Securitate de la Diyarbakir a redeschis cazul. La 11 aprilie 2000 s-a pronunţat o nouă hotărâre care o anula pe prima. Pentru salvarea aparenţelor, s-au găsit trei premise legale care făceau ca prima hotărâre să devină caducă:

1) Tribunalul de Securitate din Diyarbakir nu avea nici un drept de jurisdicţie în afara propriei sale regiuni; iar cărţile în cauză fuseseră publicate la Istanbul.

2) Potrivit legii turce, o carte nu poate fi interzisă la mai bine de 12 luni de la publicarea sa; iar şase dintre cărţile interzise fuseseră publicate cu mai bine de 12 luni înainte.

3) În cea de-a şaptea carte, mai recentă, nimic nu încalcă vreo lege turcă.

Drept urmare, cărţile au fost din nou autorizate şi returnate librăriilor. Cred că nu mai trebuie adăugat că toată lumea literară s-a bucurat!

Barbu Cioculescu

(…) Scriitorul puterii este de trei ori damnat: îl apasă mai întâi păcatul originar, apoi cel al profesiei sale, în fine cel al pactului ruşinii, al angajării. Din modestul nostru punct de vedere, angajarea scriitorului se produce etern la ghişeul unui birou al propagandei. Au mare nevoie de propagandă două soiuri de orânduiri: muribundă sau bastardă. Una lunecă pe povârnişul pierderii legitimităţii, alta n-o posedă deloc şi râvneşte s-o aibă, la poalele muntelui de urcat. Acolo unde legitimitatea unui regim nu este pusă în discuţie – cazul monarhiei de drept divin, dar şi constituţională, ca şi al republicii burgheze cu vechime (vezi în Franţa succesiunea paşnică a cinci republici!) – artistul nu are a semna un pact al sângelui. Poate doar profita de autoritatea lui în mediile spirituale spre a-şi face publică opţiunea cetăţenească, chiar când, procedând astfel, obţine beneficii. Nu se lasă, deci, tocmit cu toptanul, pentru a minţi sistematic, obstinat, reiterativ şi, vai, cu infinită monotonie.

Un regim muribund are nevoie de farduri violente, spre a-şi ascunde paloarea cadaverică, senilitatea, cel bastard revendică tradiţii ce-i lipsesc, achiziţionează strămoşi şi face colecţie de celebrităţi pe când întinde covorul roşu peste straturi bine nivelate de leşuri proaspete. Scriitorul puterii pudrează aşadar mortul sau laudă lăţimea covorului, jurându-se pe părinţi că acesta pluteşte pe nori. Complexul său de inferioritate, abrupt, generează, paradoxal, un altul, de superioritate, punctul în care paranoia personală fuzionează cu aceea a puterii. Mai e la mijloc, poate, un curs descendent al istoriei, în decalajul dintre cultură şi civilizaţie care ne-a caracterizat veacul, atât de promiţător înşiruit: al douăzecilea! Mă gândesc la trei modele de oponenţă între scriitorul puterii şi cel al opoziţiei. În perioada în care se închega regatul României, de pilă cuplul Vasile Alecsandri – Mihai Eminescu, primul poet de curte, cel de-al doilea opozant nemijlocit al statului modern ce se înfăptuia cu forme de împrumut. Poziţiile erau contrarii, demnitatea onorabilitatea scriitorilor în chestiune, de nepus în discuţie. În perioada comunismului, un cuplu de aceeaşi mărime artistică opunea pe Mihai Sadoveanu doctorului V. Voiculescu. Unul a ales ruşinea şi oprobiul, celălalt martiriul, tristă situaţie faţă de precedenta. În zilele noastre, un poet de curte al lui Ceauşescu, toboşar de rime, actual senator sau preşedinte de partid, reprezentând ţara pe la diferite ocazii sau în instituţii internaţionale ar infecta orice nume i-ai opune…

De aceea, tocmai, este atât de acută problema raporturilor dintre scriitor şi putere, de aceea iese ea din ţâţânile retoricii. Părţi inegale nu pot contracta sinalagmatic, orice contract cu puterea se dovedeşte lovit de dol, dacă legitimitatea puterii este suspectă. Cât priveşte scriitorul apolitic, proaspăt promovat la Academie, în vreun consiliu de administraţie sau obscur directoriat, ferit de emoţiile zilei de mâine şi la zile mari poftit în aeronava preşedintelui pentru o agreabilă siestă peste Ocean, îl asemuiam cu acel crap de crescătorie somnolând în apele lipsite de vegetaţie ale unui bazin, în aşteptarea orei când se presară la suprafaţa apei stătute grăunţele. (…)

Fântânile

Gálfalvi Zsolt

Adrsez, în numele Centrului PEN Maghiar din România, un cuvânt de prietenie şi de alianţă Centrului PEN Român şi salut cu respect oaspeţii sosiţi la Iaşi din numeroase ţări europene la conferinţa internaţională pe care acesta a organizat-o aici. Dincolo de acest gest de firească politeţe, aş dori să remarc munca plină de responsabilitate, dovedind un orizont amplu şi receptivitate contemporană, pe care PEN Clubul Român – renăscut, asemeni celui maghiar, acum un deceniu – o desfăşoară prin organizarea conferinţelor sale internaţionale de îndreptăţit răsunet. Asemenea memorabilelor întâlniri anterioare, din 1995, respectiv 1998, şi cea de acum şi-a ales o temă capabilă să ofere posibilităţi fertile schimbului de idei referitoare la viaţa spirituală contemporană şi, în cadrul ei, la importanţa universală a literaturii acestei vremi, precum şi la problemele ce privesc nemijlocit regiunea Europei Centrale.

Subiectul întrunirii de acum: Mai multe literaturi, o limbă – mai multe limbi, o literatură se integrează, inventiv şi nimerit, în sfera de idei care preocupă PEN-ul în acest tensionat prag dintre milenii.

Au trecut patru ani de când, pe 6 iunie 1996, Congresul Mondial al Drepturilor Lingvistice  a adoptat în capitala Cataloniei, la Barcelona, Declaraţia Universală a Drepturilor Lingvistice. La elaborarea prestigiosului document iniţiat de PEN-ul internaţional – organismul scriitoricesc cel mai vechi, mai cuprinzător şi cu cea mai mare autoritate – a participat o întreagă armată de scriitori, lingvişti, jurişti de drept internaţional, specialişti. Felul în care a fost primit documentul, ca şi cei patru ani care s-au scurs de atunci dovedesc, în modul cel mai convingător, cât de necesară a fost canonizarea specializată şi comprehensivă a drepturilor lingvistice şi cât de benefică ar fi punerea lor în practică, validarea lor cu consecvenţă, în lumea contemporană (şi asta nicidecum doar în interesul literaturii).

Paradoxal, importanţa Declaraţiei  e confirmată şi de faptul că, deşi a fost acceptată de numeroase foruri internaţionale, mai multe organisme mondiale şi chiar de unele parlamente, transformarea ei într-un act internaţional obligatoriu este întârziată de tot soiul de prejudecăţi anacronice şi manipulări politice. Declaraţia Universală a Drepturilor Lingvistice, care a fost tipărită în multe din limbile lumii şi în mai toate limbile europene, are, totuşi, un efect benefic într-o lume care se confruntă, zilnic, cu samavolnicia naţionalismelor extreme (şi restrictive de drepturi), pe de o parte, şi cu posibilele efecte lingvistice şi culturale ale unei globalizări uneori echivoce, pe de altă parte, fenomen care duce, de altfel, la slăbirea coeziunii interne a comunităţilor lingvistice în general, nu doar a celor minoritare.

Spiritul Declaraţiei de la Barcelona se impune în lumea întreagă şi tot el a insuflat viaţă şi acestei conferinţe internaţionale organizate de PEN-ul Român. Forţa de atracţie a subiectului e probată şi de consfătuirea organizată anul trecut de Uniunea Scriitorilor din România, care s-a ocupat de literaturile minorităţilor trăitoare în Centrul şi Estul Europei. Aceleiaşi puteri de atracţie i se datorează şi ideea: “Limba mea sunt eu”, pe care s-a bazat întrunirea organizată acum câţiva ani de Centrul PEN Maghiar, prilej cu care s-au exprimat asupra ei numeroşi cărturari de marcă ai Europei.

La actuala noastră consfătuire, această temă complexă şi complicată va fi, desigur, abordată de către conferenţiari şi participanţi din multiple unghiuri şi în mod specific. E limpede că experienţele şi punctele de vedere ale unor scriitori din Franţa, Elveţia sau Belgia, care se exprimă în aceeaşi limbă, în speţă franceza, diferă de cele ale unor scriitori din Republica Moldova ori Ucraina, sufocaţi de cu totul alt gen de probleme, care îşi asumă ca limbă maternă româna. După cum, iarăşi, literatura maghiară universală, ale cărei ateliere activează în mai multe ţări, are o situaţie specifică. Toate acestea avertizează asupra şanselor şi necesităţii unui dialog inteligent, capabil să cumpănească argumentele reciproce, dialog care impune criteriul valoric.

Când, în urmă cu decenii, făceam pentru prima oară cunoştinţă cu Moldova, cu satele din vecinătatea Iaşilor, mi-a atras atenţia un fenomen, aş zice, relevant: în aceste sate, puţurile sunt situate de-a lungul gardurilor care separă ogrăzile de şosea, într-un loc, deci, accesibil şi altora decât cei ai casei. Oricine trece pe acolo, fie vecin, fie drumeţ, fie un străin venit de mai departe ori mai de aproape, poate să-şi potolească setea din apa acestor fântâni. Acest semn de deschidere, de atenţie faţă de celălalt, de firească solidaritate umană într-o regiune în care, în ciuda necruţătoarelor furtuni ale istoriei, omenia este încă o tradiţie încurajatoare, ne oferă tuturor nu doar apa care împrospătează, ci şi o pildă de urmat.

Vreau să nădăjduiesc că ideile, complementare una alteia, născute pe parcursul lucrărilor conferinţei noastre, vor contribui la mai buna cunoaştere şi înţelegere a tovarăşilor noştri într-ale scrisului şi ca valorile întrupate în diferite limbi să devină izvoare răcoritoare dătătoare de noi puteri în această lume încărcată de neliniştitoare tensiuni.

Mai multe limbi – o literatură, mai multe literaturi – o limbă

Gina Sebastian-Alcalay

Dacă am înţeles bine tema conferinţei noastre grefată pe problemele literare ale minorităţilor lingvistice, ea se poate diviza în două interogaţii: 1) se poate concepe ca autori scriind în aceeaşi limbă să aparţină unor literaturi diferite? şi 2) este de conceput ca lucrări literare create în limbi diferite să aparţină unei unice literaturi – literatura naţională, în cazul în speţă?

Problematica nu este nouă, ea a fost abordată şi de Călinescu în legătură cu apartenenţa sau nonapartenenţa la literatura română a scriitorilor evrei abordând o tematică predominant evreiască – un Peltz, de pildă, cu a lui Calea Văcăreşti; ea ne este în mod special familiară nouă, scriitorilor, care, scriind în româneşte în Israel, ne-am confruntat într-una cu o hamletiană îndoială: aparţinem noi literaturii pluraliste israeliene sau celei române? Sau amândoura? Sau nici uneia? Este limba elementul determinant al identităţii naţional-literare? Dacă nu e singurul, care sunt celelalte? Tematica? Spiritualitatea inconfundabilă oglindită în operă? Sau poate opţiunea fiecărui scriitor în parte? Personal înclin pentru ultima posibilitate cu menţiunea că, dincolo de factorul-cheie al limbii, fiecare din elementele mai înainte menţionate îşi joacă rolul său în configurarea unei asemenea poziţii.

În cazul scriitorilor israelieni de limbă română, cum ne place să ne intitulăm, această operaţie de definire şi delimitare teoretică este îngreunată întrucâtva de caracterul cu totul special al statutului nostru. Aşa cum sublinia profesorul Andrei Strihan la Conferinţa de la Neptun din 1999, scriitorii care scriu în româneşte la Tel-Aviv nu se consideră, spre deosebire de colegii lor de la Paris, New York sau München, ca făcând parte din exilul românesc. Ei menţin că s-au întors acasă, în patria lor milenară, şi că, dacă nu scriu în limba ţării, ebraica, este din cauza unei infirmităţi lingvistice. Ceea ce nu exclude – dimpotrivă chiar – dragostea pentru limba ţării în care s-au născut şi şi-au modelat personalitatea în anii formativi, limba în care scriu ei înşişi cu voinţa tenace de a-i menţine puritatea şi muzicalitatea neştirbite la mii de kilometri distanţă. În felul acesta se produce, potrivit aceluiaşi Andrei Strihan, fenomenul paradoxal că limba română participă în mod direct şi nemijlocit prin scrisul nostru – al unei minorităţi lingvistice din Israel – la dezvoltarea tinerei literaturi de pe aceste meleaguri. Dar este într-adevăr, în toate cazurile, ceea ce scriem noi parte integrantă din literatura ţării în care trăim sau, dimpotrivă, la fel ca şi producţiile scriitorilor de limbă engleză, franceză, arabă, rusă etc., nu suntem decât câte un afluent al marelui fluviu lingvistic din care am ţâşnit?

Cred că răspunsul este ambivalent şi s-ar cuveni găsit, cum spuneam mai înainte, mai degrabă de la caz la caz, în funcţie de o serie de factori complecşi – chiar dacă în plan teoretic o asemenea abordare nu pare satisfăcătoare. Dar contururile unor probleme nu se lasă întotdeauna delimitate cu rigla şi echerul. (…)

(…) Aşadar, după părerea mea, în cazul scriitorilor originari din România debarcaţi pe ţărmul israelian, folosirea limbii române nu e suficientă pentru a determina apartenenţa lor exclusivă la literatura naţională românească. O importanţă tot atât de mare o are identitatea şi spiritualitatea de la care se reclamă autorii respectivi şi care ne apare ca destul de diversificată. Aş spune că în cazul scriitorilor menţionaţi se poate aplica foarte bine prima parte a temei, în jurul căreia gravitează conferinţa noastră: o limbă – mai multe literaturi.

Dar cea de-a doua sintagmă: mai multe limbi – o literatură? Se poate afirma că ceea ce se scrie în România în maghiară, germană, idiş etc. se încadrează în aceeaşi, unică matcă literară? Cred că, în funcţie de conţinutul scrierilor, avem de-a face şi aici cu o dublă apartenenţă, ceea ce de fapt nici nu e de mirare. (…)

În Israel există producţii literare în mai multe limbi în afară de ebraică: engleză, franceză, rusă, arabă, etc. şi se consideră un fapt axiomatic că ele reprezintă fiecare câte o părticică a literaturii israeliene. Personal, am unele îndoieli. (…)

Literatură minoritară – literatură universală

Gyula Dávid

(…) Ţinând cont de tematica conferinţei de azi şi încadrându-mă în această tematică cu un subiect luat din trecutul literaturii maghiare din România, mă voi opri asupra unui singur moment, hotărâtor însă pentru întreaga istorie a literaturii maghiare din România, moment în care aceasta era nevoită să se definească, între altele, şi în relaţia sa cu alte literaturi, cu cele învecinate, respectiv cu cele mai îndepărtate în spaţiu, dar apropiate printr-un statut similar.

Momentul istoric este chiar momentul naşterii sale: perioada primului deceniu de după primul război mondial, când, în urma unor mutaţii istorice fundamentale (Hotărârile Adunării Generale Naţionale a Românilor de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, respectiv Tratatul de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920), şi statutul scriitorului maghiar din Transilvania s-a schimbat substanţial: dintr-un scriitor provincial, el a devenit scriitor minoritar.

Până atunci era supus atracţiei unui curent centralizator, atracţia marelui centru spiritual al Budapestei – acum, dintr-un moment în altul, liniile de forţă ale acestei atracţii erau tăiate, iar el, scriitorul maghiar minoritar, trebuia să-şi croiască singur un drum în viaţă. Generaţia acestui deceniu trebuia să-şi pună temeliile instituţionale ale existenţei sale, trebuia să-şi înjghebeze o motivaţie teoretică pentru existenţă şi, în contextul acestei motivaţii, să realizeze opere care, singure, pot să dea sens atât instituţiilor, cât şi teoriilor.

Răspunsurile – cele instituţionale, ca şi cele teoretice – erau multe. În cele ce urmează ne vom opri doar la unul dintre acestea: cel dat de gruparea scriitorilor numiţi „helikonişti”, ei fiind aceia care – după părerea noastră – au fost cei mai consecvenţi în căutări, cei mai sistematici în elaborarea unei strategii literare eficace şi care în strategia lor au acordat o atenţie deosebită factorului de legături cu alte literaturi, oferind concluzii viabile chiar până în zilele noastre.

Pentru literaţii care căutau puncte de sprijin în noul statut minoritar, era un lucru firesc să se întoarcă spre trecutul Transilvaniei, unde au şi găsit elementele necesare argumentării lor. Trecutul Transilvaniei li se oferea ca o imagine multicoloră a confesiunilor şi etniilor. Aici – încă din primele decenii ale secolului al XVI-lea – a pătruns Reforma religioasă: au fost cunoscute şi îmbrăţişate ideile lui Martin Luther, Jean Calvin, apoi alături de lutheranism şi calvinism s-a dezvoltat, ca o confesiune specific transilvăneană, confesiunea unitariană. Între timp, o parte a populaţiei maghiare a rămas fidelă credinţei catolice, iar românii – în rândul cărora Reforma a încercat în zadar să câştige teren – au păstrat credinţa lor ortodoxă, o parte din ei îmbrăţişând după 1698 ideea unirii cu Roma, dând astfel naştere Bisericii Greco-Catolice.

La fel de multicoloră era societatea transilvăneană şi din punct de vedere etnic. A existat o societate feudală maghiară (nobilime, dar şi iobăgime), o societate militară – liberă – a secuilor; a existat o cultură orăşenească, bazată pe saşii colonizaţi în Transilvania încă în secolul al XIII-lea, iar, începând din secolul al XVIII-lea, deşteptarea naţională a românilor (în majoritatea lor iobagi) a devenit un factor din ce în ce mai hotărâtor pentru întreaga istorie a Transilvaniei. (…)

Pe aceste elemente de comuniune istorică s-a fundamentat ideologia literară a scriitorilor maghiari de după primul război mondial, care purta numele de „transilvanism”. Cel mai dârz şi consecvent reprezentant al ei a fost scriitorul şi arhitectul Kós Károly, care a publicat mai multe cărţi şi studii pe această temă (unele chiar înainte de primul război mondial). El a scris, între altele: „… noi sperăm, ba mai mult: credem, că Transilvania există sub toate aspectele vieţii spirituale. Pe omul transilvănean îl determină din toate punctele de vedere acest pământ, cu trecutul său aparte, un trecut specific, ce nu este o creaţie artificială, ci se ascunde în toate dovezile istoriei… Există chiar un psihic transilvănean, care nu este un privilegiu al maghiarilor, ci o predestinaţie şi pentru români şi germani transilvăneni”. (…)

Scriitorii maghiari creatori ei ideologiei transilvaniste nu au rămas doar pe planul teoriei. Primul deceniu de după război este bogat în contacte directe cu confraţii lor români şi saşi din Transilvania. Literaţii maghiari au descoperit astfel o nouă vocaţie, cea de a sluji drept punte de legătură între spiritualitatea maghiară şi cea română, respectiv germană, în spiritul celor formulate de criticul helikonist Kuncz Aladár: „Nu se poate numi scriitor maghiar transilvănean cel care nu ştie de mişcările literare paralele (ale românilor şi saşilor n.a.)… Interdependenţa în viaţa de toate zilele face ca aceste trei literaturi să se apropie între ele şi, inevitabil, trebuie să se influenţeze reciproc, trebuie să se realizeze între ele nişte contacte intime. O sarcină indiscutabilă a literaturii maghiare din Transilvania este aprofundarea acestor contacte spirituale”. (…)

Un capitol aparte ar fi istoricul traducerilor reciproce. (…) Este suficient să ne referim doar la faptul că în paginile revistei Erdélyi Helikon (apărută între anii 1928-1944) cititorul maghiar, şi nu numai cel din România, ci şi cel din Ungaria, a putut face cunoştinţă cu Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Elena Farago, Octavian Goga, Emil Isac, Ion Minulescu, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, iar dintre contemporanii germani din România cu Otto Folberth, Egon Hajek, Ernst Jekelius, Adolf Meschendörfer, Erwin Wittstock, Heinrich Zillich şi alţii. (…)

Scriitori maghiari transilvăneni, în efortul lor de fundamentare a unui climat literar propriu, au considerat extrem de importantă menţinerea contactelor spirituale cu literatura universală. (…)

Interesul faţă de literatură universală al helikoniştilor are însă şi un aspect aparte, acesta îndreptându-se spre literaturile minorităţilor etnice sau de limbă din lumea contemporană. În anul 1930, Kuncs Aladár deschide în paginile revistei conduse de el o rubrică intitulată Literatură minoritară – literatură universală, în care doreşte să prezinte cititorilor – după cum motivează – „ce se întâmplă în literatura universală în domeniul literaturilor popoarelor mici, cum se manifestă tendinţele regionale în diferite literaturi”. (…)

Dar căutările despre care am încercat să dau o privire sumară nu au fost de prisos şi multe dintre ideile enunţate atunci îşi păstrează valabilitatea. Mai ales cele care oferă o şansă şi o speranţă literaturilor „mici”, în cazul în care ele sunt în stare să îmbine cu adevărat valorile regionale, ale căror purtători sunt, cu marile valori universale.

Interviu cu Norbert Chauvistré

Sprijinim procesul democratic din România

Fundaţia „Konrad Adenauer” a sprijinit organizarea conferinţei PEN Clubului Român. Care este activitatea specifică fundaţiei şi cum se explică interesul pentru literatură?

Fundaţia „Konrad Adenauer”, pe care o reprezint în România, este o fundaţie germană cu misiune politică. Activităţile de bază, care înseamnă în primul rând educaţie politică, burse pentru studenţi, cercetare şi studii politice, au loc în Germania, dar avem şi reprezentanţe care lucrează la nivel internaţional. Credem că în multe ţări putem sprijini, mai ales financiar, consolidarea procesului democratic – stabilitate, pluralism, societate civilă, piaţă liberă. Activăm fie direct prin activităţi proprii, fie îi ajutăm pe alţii să îndeplinească aceste scopuri. De aceea sprijinim financiar organizarea unor seminarii, conferinţe, întâlniri. În urmă cu doi ani, ne-am decis să înfiinţăm o reprezentanţă a fundaţiei şi în România. De atunci am reuşit să creăm şi să dezvoltăm o întreagă reţea prin care colaborăm cu instituţii din diverse domenii.

Fundaţia „Konrad Adenauer” s-a implicat financiar în organizarea conferinţei PEN Clubului Român: Mai multe limbi, o literatură – mai multe literaturi, o limbă. Ideea participării noastre la conferinţă a venit din partea preşedintei PEN Clubului, Ana Blandiana. Iniţial, mi s-a părut că nu este o manifestare conexă domeniului politic, în care activează fundaţia noastră. Dar, după ce am reflectat mai mult asupra subiectului conferinţei, mi-am schimbat părerea. Titlul sugerează o perspectivă plurală asupra culturii române, prin integrarea literaturilor şi limbilor minoritare. Şi, acest subiect este cu adevărat politic, mai ales în Europa de Sud-Est, o zonă a lumii în care convieţuiesc multe popoare şi în care există destule probleme şi chiar conflicte interetnice. Am fost convins că o conferinţă pe această temă nu poate fi decât utilă, pentru că le oferă scriitorilor minoritari prilejul de a-şi comunica problemele. De altfel, au vorbit atât reprezentanţii minoritarilor români din ţările vecine: Ucraina, Serbia, Bulgaria, cât şi cei ai minoritarilor din România.

A fost o experienţă interesantă şi mai cu seamă inedită, pentru că, aşa cum am mai spus, activităţile noastre curente nu includ manifestări legate de literatură, limbă sau PEN Cluburi.

Am putea considera literatura o formă de dialog între minorităţi şi majoritate?

Sunt conştient că discuţiile asupra problemei minorităţilor, în această zonă a Europei, mai ales când eşti direct interesat, sunt foarte importante. Fiind o temă politică, ne-a interesat şi pe noi. În general, minorităţile sunt considerate de majoritate o problemă, în sensul negativ al cuvântului. După ce am lucrat în mai multe ţări ale Europei de Est, am ajuns la concluzia că existenţa minorităţilor într-o ţară reprezintă, de fapt, o şansă, o oportunitate pentru cele două popoare de a se cunoaşte reciproc. De altfel, având în vedere că minorităţile au legături strânse cu popoarele cărora le aparţin, şi în acelaşi timp trăiesc în mijlocul poporului ţării în care s-au născut, au un rol major în comunicare, schimburi culturale etc. Majoritatea nu trebuie să vadă numai dificultăţile, să considere minoritatea o povară. O atitudine pozitivă, de toleranţă, încredere este benefică pentru că, numai într-un climat de înţelegere, minorităţile pot contribui la îmbogăţirea unei culturi.

Cum vedeţi în viitor relaţia dintre minorităţi şi statele-naţiuni?

Eu cred că, pe termen lung, importanţa statelor-naţiuni se va diminua treptat. În politica internaţională, cele 190 de state naţiuni sunt principalii actanţi ai momentului. În acelaşi timp, intern, statele naţiuni au fost şi încă mai sunt factorii politici cei mai importanţi. Nu este un paradox că rolul statelor naţiuni diferă pe plan internaţional. Rezolvarea problemelor de anvergură, de o reală importanţă, cum ar fi schimburile comerciale, protecţia mediului, tratatele de pace, necesită participarea unor structuri mai mari decât statele naţiuni – confederaţii statale, uniuni. Statele naţiuni sunt prea mici pentru a putea face faţă în aceste condiţii. Pe de altă parte, rezolvarea problemelor cotidiene ale oamenilor – şcoli, străzi, stare materială – este mai eficientă prin structuri mai mici – provincii, districte, judeţe – cu putere reală şi cu autonomie. Statele naţiuni sunt prea mari şi prea departe. Autonomia locală, guvernarea locală puternică au nevoie şi de resurse independente de bani.

Unii politicieni vorbesc de personalism şi de principiile subsidiarităţii, dar în acelaşi timp admit guvernarea centralistă. Atitudinea lor este eronată.

Care credeţi că va fi rolul culturilor naţionale în acest context?

În cadrul conferinţei PEN Clubului Român s-a afirmat că tot ceea ce se scrie în România aparţine literaturii române, indiferent de limba folosită de fiecare scriitor în parte. Aşa înţeleg şi titlul conferinţei, care este foarte frumos şi inteligent conceput. Dacă titlul are o reală semnificaţie, atunci literatura reprezentanţilor minoritari care scriu într-o altă limbă decât româna, dar publică în România, unde trăiesc şi muncesc, aparţine literaturii române. Desigur că România nu reprezintă un caz special, în majoritatea ţărilor există minorităţi şi situaţii similare.

Însă efectele globalizării nu trebuie să fie negative. Culturile mici nu trebuie să fie eclipsate de cele mari. Fiecare cultură are în ea însăşi dreptul la existenţă, tradiţiile şi frumuseţea sa.

Nici o cultură nu trebuie să dispară. Este un lucru pe care trebuie să îl avem tot timpul în vedere când vorbim despre Uniunea Europeană, de exemplu. Nu se urmăreşte ca, mai devreme sau mai târziu, culturile ţărilor care vor forma Uniunea Europeană să se scufunde într-un mélange. Mondializarea nu trebuie înţeleasă în acest mod. Intenţia este să se creeze o uniformizare economică, în nici un caz culturală. Fiecare cultură trebuie să se menţină, să continue să se dezvolte, pentru că, altfel, lumea ar deveni mai săracă.

Interviu realizat de Diana Zaharia

„Despre Veneţia” sau încercarea de a-mi găsi un loc

Michael Astner

După căderea Cortinei de Fier multe, foarte multe s-au spus şi s-au scris despre cenzura sub comunişti. O formă specială a ei o reprezenta autocenzura: se cam ştia ce nu merge, iar cine voia să reducă din start – mai mult sau mai puţin conştient – riscul de a-i fi respins un text îl redacta în aşa măsură încât să nu atingă teme tabu, să nu folosească termeni tabu etc. Pe urmă, după dispariţia cenzurii politico-ideologice comuniste, s-a tot vorbit despre faptul că locul ei l-ar fi luat cenzura economică. Dar nu prea s-a mai vorbit despre autocenzură, creându-se impresia că libertatea de expresie dobândită – unii au susţinut că ar fi una din puţinele libertăţi câştigate după ’89 – anulează suportul autocenzurii. În ce mă priveşte, sunt convins că ea a existat întotdeauna, a existat în forme disimulate sau atenuate înainte de ’89 chiar şi în ţările democratice şi continuă să existe atât în Occident, cât şi în ţările fostului lagăr socialist, după ’89. Un loc comun, poate.

Dar iată că, pregătindu-mi textul pentru A treia Conferinţă Internaţională a PEN Clubului Român, m-am surprins întrebându-mă dacă nu cumva discursul meu ar trebui să evite tentaţiile – a se înţelege: posibilităţile – limbii române, astfel încât să poată fi uşor de tradus în celelalte două limbi, în franceză şi în engleză, pentru oaspeţii din străinătate… Şi mă întreb: n-ar fi aceasta o altă formă a autocenzurii? Nu cumva te trădezi singur, oferind traducătorului un text rectiliniu?

Cred că era prin 1986 când, student la Iaşi fiind, m-am apucat să-mi traduc câteva poezii din germană în română: eu puteam să citesc ceea ce scriau – respectiv publicau – cei din fracţiunea cu ambiţii scriitoriceşti, dar ei nu puteau să mă citească! O selecţie a ceea ce am tradus atunci a apărut în 1987 într-un număr din revista studenţească Dialog, dublată de originalele în germană. Ulterior, am tradus în primul rând pentru prietenii câştigaţi la Iaşi. Însă la un moment dat am început să scriu direct poezii în limba română! Iar în măsura în care mica scenă literară germană din România se dizolva văzând cu ochii, exista un motiv socio-literar în plus să „navighez” bilingv. Astfel am ajuns să-mi traduc o serie de poezii – de regulă din germană în română, uneori însă şi din română în germană.

Volumul târziu de debut, Despre calitatea unui timp (Outopos, Iaşi, 1999) reprezintă în bună parte rodul acestor autotraduceri: ca să confirm clişeul despre neamţul tacticos, m-am şi apucat să număr textele traduse şi cele scrise direct în limba română. Şi-am obţinut circa 60% traduceri!

Dar, aici e aici! Sunt aceste poezii traduceri? Eu zic că, în mare, da. În mare, pentru că nu degeaba mi-am formulat şi un motto: „Sunt poeziile mele – fac ce vreau cu ele!”. Am ajuns astfel în rara situaţie în care nimeni nu mă poate acuza că l-am trădat pe autor! Că nu se ştie în ce măsură autorul m.a. este sută la sută identic cu traducătorul m.a., asta-i altă poveste…

În decursul anilor am scris, aşadar, poezii, de regulă în limba germană, din când în când în limba română. Din fericire, au fost rare situaţiile – de-altfel sortite eşecului – când mă gândeam să scriu ceva astfel încât să n-am probleme cu traducerea, iar cel puţin proza şi poezia par să se opună între ele însele unui astfel de demers. Şi, în fond, de ce să scrii în ideea de a fi tradus într-o limbă în care poţi să scrii direct? Punctul de plecare al unui text poetic îşi are suportul în limba în care tocmai ai gândit: dacă a fost limba germană, vei scrie în germană; dacă a fost în limba română, se va naşte – eventual – o poezie în limba română.

Dar, cum spuneam, mereu m-am apucat să traduc câte-un text dintr-o limbă într-alta, pentru că, nu-i aşa, din momentul în care crezi că ţi-a ieşit bine o poezie, ai vrea să afli confirmarea. Aceste experienţe şi încercări de transpunere dintr-o limbă într-alta a propriilor texte mi-au oferit surprize interesante: uneori, traducerea îmi „radiografia” textul şi-mi demonstra că, în fond, nici nu merita tradus; alteori, eram obligat să recunosc că o poezie tradusă din româneşte în germană îşi pierduse parţial, uneori chiar total, acel „ceva”, restul, necunoscuta care transformă un text într-un text poetic; alteori, mă vedeam „constrâns” la libertatea de a schimba şi modifica substanţial versuri sau chiar strofe. Mai rămânea poezia în varianta ei română, în astfel de cazuri, similară variantei sale din germană? (…)

Cândva îmi imaginam mai în glumă, mai în serios, că într-o zi se va face un dicţionar al scriitorilor din România, în care la onor persoana mea s-ar specifica: publicist român şi poet german. Dar, din păcate, această simpatică iluzie s-a evaporat: anul trecut mi-a apărut volumul de debut care – cu excepţia unei poezii în trei variante lingvistice (în dialectul săsesc, în germană şi în traducere română) – este în limba română. Şi stau şi vă şi mă întreb: cine sunt? Ce sunt? Unii spun că aş fi „teutonul român”. Deocamdată balanţa înclină, prin suportul material al volumului românesc, spre limba şi literatura română. Dacă voi reuşi să fiu considerat cândva şi un poet german, nu ştiu. Pentru că un lucru l-am conştientizat în anii petrecuţi în Germania: în show-business – iar literatura face tot mai mult şi ea parte din show-business – calitatea nu este – şi nici n-a fost, probabil, vreodată – suficientă. Mai trist: uneori – şi tot mai des – ea nu mai este nici măcar necesară.

Alterarea conştiinţei unităţii literaturii de limbă germană şi consecinţele sale

Roland Erb

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa s-au format două mari grupe de ţări, având concepţii politice şi ideologice opuse. Drept urmare, în 1949, din cele patru zone de ocupaţie ale Germaniei s-au născut două state germane foarte diferite. Berlinul, vechea capitală, a fost şi el împărţit în două părţi, la început fără închiderea graniţei.

Pentru majoritatea scriitorilor germani naţiunea continua, într-un fel, să existe şi după înfrângerea definitivă, pierderile teritoriale îndeosebi dinspre răsărit şi împărţirea restului teritoriului în două  părţi destul de inegale. Autorii însă scriau convinşi de existenţa unui spaţiu unitar comun al literaturii germane. Mai mult, ei se priveau în contextul tuturor literaturilor de limbă germană, simţindu-se deci apropiaţi de literaturile de limbă germană din Austria şi Elveţia. O parte a autorilor de limbă germană care locuiau în străinătate îşi aveau şi ei un loc propriu în această concepţie, în ciuda faptului că această imagine tradiţională fusese întinată de evenimentele din perioada nazismului, războiului, holocaustului şi exilului.

În partea orientală a Germaniei, care mai târziu s-a numit RDG, se vorbea la început ceva mai apăsat despre antifascism şi despre necesitatea de a pune capăt trecutului funest. În atmosfera relativ deschisă a primilor ani, mulţi autori din exil se întorceau mai ales în Est. Pe lângă autorii cu convingeri comuniste, care veneau mai ales din Uniunea Sovietică, soseau scriitori, savanţi şi filosofi importanţi, precum Bertolt Brecht, Arnold Zweig, Anna Seghers, Ernst Bloch, Hans Mayer. În Vest nu se întorceau decât puţini autori din exil, deoarece, inexplicabil, atitudinea publicului nu prea era cordială faţă de exilaţi; exemplul cel mai cunoscut este cel al faimoasei actriţe Marlene Dietrich, exilată în Statele Unite, care a fost primită cu ostilitate la întoarcerea în Berlinul de Vest, oraşul său natal.

În curând, din Est a început o nouă migraţie neîntreruptă către Vest, la început ezitantă. Astfel, Georg Gadamer, filosoful şi rectorul Universităţii din Leipzig, a părăsit destul de curând Estul, ca urmare a agravării deja vizibile a climatului ideologic.

O mare importanţă pentru dezvoltarea unei noi literaturi critice în Vest a avut-o Grupul 47, recrutat dintr-o generaţie relativ tânără de autori care parcurseseră, în multe cazuri, experienţa frontului şi a bombardamentelor. Acestui grup literar îi aparţineau Heinrich Böll şi Günther Grass, autori încununaţi mai târziu cu Premiul Nobel, austriaca Ingeborg Bachmann, Peter Weiss, dramaturgul german exilat în Suedia, precum şi criticul literar Reich-Raicki, întors din Polonia. La reuniunile anuale asistau uneori câţiva scriitori est-germani, ca poetul Bobrowski, care a fost premiat de Grupul 47. Scăderea importanţei acestor reuniuni după vreo zece ani a determinat şi diminuarea rolului integrator al grupului, pentru o parte din autorii germani.

Mai mulţi scriitori din exil au rămas definitiv în străinătate. Unul dintre cei mai importanţi, romancierul Thomas Mann, reîntors din Statele Unite, s-a stabilit în Elveţia, unde mai locuia şi romancierul german Hermann Hesse. Este adevărat că Thomas Mann a fost invitat în cele două state germane pentru a ţine discursuri comemorative cu ocazia marii aniversări Friederich Schiller din 1959. Însă, în cadrul festivităţilor de la Stuttgart în Vest şi Weimar în Est, exilul său a fost criticat pe la colţuri, ca şi când n-ar fi însemnat nimic! Criticile au fost exprimate mai ales în Vest, Estul arătându-se mai diplomat şi mai onorat de vizită.

Mai mulţi autori de limbă germană din străinătate continuau să trăiască în afara Germaniei fără a avea contacte strânse cu viaţa literară germană. Elias Canetti, născut în Bulgaria, locuia acum în Elveţia, după şederile în Germania şi Austria dinainte de război. Paul Celan, născut la Czernowitz sau Cernăuţi, într-o familie evreiască, locuia în Franţa după un an petrecut în Austria. Părinţii lui Celan muriseră într-un lagăr de concentrare nazist. Către sfârşitul anilor ’50 a avut loc o întâlnire între poet şi filosoful Martin Heidegger care, în calitate de profesor şi rector la Universitatea din Freiburg, colaborase timp de câţiva ani cu autorităţile celui de-al III-lea Reich. Celan n-a putut identifica la Heidegger o concepţie distinctă în legătură cu culpabilitatea germanilor care aplaudaseră nazismul. Marele poet rămânea relativ izolat şi în Franţa, deşi traducea din opera multor autori francezi importanţi. El se simţea prea legat de evenimentele Holocaustului pentru a adopta o atitudine simplificatoare.

În Vestul ca şi în Estul german existau mulţi autori convinşi că unificarea naţiunii germane era doar amânată, nu definitiv suprimată (după cum ştim azi, cu 40 de ani). Însă încă din 1953 o sciziune se produsese în PEN Club-ul german, ca urmare a alegerii noului comitet de conducere. RDG şi-a constituit propriul PEN Club şi o Asociaţie a Scriitorilor Germani separată, care, în anii ’70 a devenit Asociaţia Scriitorilor din RDG.

La începutul anilor ’50 în Est a apărut importanta revistă literară Sinn und Form. Redactorul său şef, poetul Peter Huchel, concepea încă literatura germană ca pe ceva ce aparţinea tuturor celor care scriau în limba germană. A publicat mulţi autori din emigraţia externă şi internă din vremea nazismului. După zece ani autorităţile ţării aşa-zise socialiste l-au forţat pe Huchel să demisioneze, pentru că nu păstrase „punctul de vedere de clasă” şi publicase prea mulţi autori din Vest.

În 1955 conducătorii sovietici Bulganin şi Hruşciov au conceput deja teoria celor două state germane. Ar fi acceptat unificarea numai cu condiţia ca „cuceririle socialiste” ale RDG să fie păstrate. În acest timp, în RDG s-a declanşat lupta împotriva „decadenţei”, a fost creat programul obligatoriu al realismului socialist, numit aici Bitterfelder Weg şi s-a extins cenzura literară. Scriitorii care nu făceau dovada „conştiinţei de clasă” au fost aspru pedepsiţi. Partidul l-a criticat chiar şi pe Bertholt Brecht, poetul marxist cunoscut în lumea întreagă, pentru că a îndrăznit să-şi exprime tristeţea faţă de reprimarea sângeroasă a revoltei muncitoreşti din iunie 1953.

Din cauza permanentelor dificultăţi economice şi a exodului permanent al populaţiei, Walter Ulbricht, şeful partidului, a dispus, în 1961, înălţarea Zidului Berlinului, care-i despărţea definitiv pe locuitorii acestui oraş, fapt care a însemnat pentru mulţi observatori separarea irevocabilă a celor două părţi ale Germaniei. Câţiva autori din Est, instigaţi de partid, au aclamat construirea Zidului, argumentând că numai această măsură putea garanta dezvoltarea paşnică a societăţii socialiste şi comuniste. Însă, dimpotrivă, ceea ce începea avea să fie o perioadă de mare izolare şi de sterilitate. Contactele între autorii germani deveneau extrem de limitate în această nouă epocă glaciară a ţării. În mod curios, în aceşti ani au existat contacte strânse între unii autori de limbă germană din România şi autori din RDG, care citeau cu interes revista literară Neue Litteratur de la Bucureşti, în paginile căreia puteau găsi chiar texte ale unor autori vest-germani.

După inaugurarea, în 1970, de către RFG, statul vest-german, a noii politici orientale, „Neue Ostpolitik”, mult mai deschisă şi mai tolerantă ca altădată, marcată prin evenimentul îngenunchierii cancelarului Wiily Brandt la Varşovia şi recunoaşterea oficială a RDG, locuitorii din Vest au putut din nou călători în Est. Unii autori vest-germani, ca Günther Grass, au profitat de această situaţie venind de câteva ori în Berlinul de Est. Existau chiar seri de lectură ilegale care includeau autori din ambele părţi ale Germaniei. Autorităţile de stat, îndeosebi STASI, ţineau sub observaţie aceste întâlniri fără a interveni prea mult, câtă vreme aceşti autori de renume păstrau o atitudine critică neagresivă. Din nefericire, STASI adusese în serviciul său destui autori, printre care unii dintre cei mai cunoscuţi, care contribuiau la supravegherea şi defăimarea colegilor lor. În acest fel, schimbul de idei era considerabil compromis. În plus, întâlnirile literare erau caracterizate prin intoleranţe mutuale. În prezenţa unui autor încununat de succes, precum Günther Grass, unii dintre confraţii est-germani resimţeau dureros imposibilitatea de a publica texte de calitate şi critici deschise.

Înainte de aceasta, poetul şi cântăreţul est-german Wolf Biermann fusese cel care jucase un rol important în criticarea regimului. În anii ’60 el nu-şi mai putea prezenta în public cântecele de protest împotriva abuzurilor societăţii socialiste şi cânta numai în apartamente private. Din întâmplare, în 1970 a primit permisiunea de a da o reprezentaţie într-o sală din Köln, în Germania de Vest. Biermann a profitat de această ocazie unică pentru a biciui violent perfidia şi intoleranţa politicii oficiale a RDG. În acelaşi timp, el a acuzat societatea din Vest de răceală şi lipsă de sensibilitate faţă de noile conflicte sociale, inducând astfel spectatorilor şi numeroşilor auditori ai posturilor de radio o conştientizare a problemelor esenţiale din cele două părţi ale ţării divizate. După acest mare spectacol al lui Biermann, guvernul RDG i-a interzis revenirea în Berlinul de Est, unde locuia de mult timp. Această decizie a avut drept consecinţă o mişcare de protest acerb din partea a doisprezece autori, cărora li s-au alăturat numeroşi alţii. Ulterior mulţi dintre ei au solicitat viză de ieşire şi au părăsit temporar sau definitiv ţara. Era un semnal important, dar şi o veritabilă pierdere culturală pentru Germania Răsăriteană.

Pentru multă lume agonia RDG era vizibilă încă din 1976. Noile contacte europene, acţiunile de protest ale sindicatului polonez Solidaritatea, începutul perestroikăi în URSS începeau să-şi facă efectul. Volens-nolens, RDG a trebuit să-şi liberalizeze întrucâtva politica culturală. A permis unor autori să călătorească în străinătate sau să plece definitiv, a relaxat puţin cenzura. Pe de altă parte, mai existau încă mulţi tineri scriitori protestatari care erau închişi sau care aveau interdicţie de publicare.

În anii ’80 existau deja câţiva autori est-germani care publicau o carte în Est şi alta în Vest, sfidând uneori în mod deschis legile în vigoare. Statul se arăta ceva mai diplomat sau mai abil. Autorii care aveau permisiunea de a călători în Vest vedeau o societate complet diferită, foarte bogată, însă în acelaşi timp foarte politizată, considerabil marcată de evenimentele şi revolta studenţilor din 1968. Acolo, critica societăţii era aproape obligatorie, iar nivelul intelectual al cărţilor era adesea elevat. În general editurile din Vest nu primeau decât autori cunoscuţi din est, care aveau deja un mare renume sau care doreau să rămână în Occident. Astfel, pentru majoritatea scriitorilor, a fi prezent în ambele state germane se dovedea extrem de dificil.

Autorităţile din Est menţineau regula de a nu vorbi deloc despre literatura germană sau despre Germania. Ca şi cum Germania nici nu ar fi existat. Exista numai lagărul socialist. În ceea ce priveşte literatura germană, se vorbea mai degrabă despre mai multe literaturi separate, dintre care una – cea care promova realismul socialist – era esenţială. Literaturii vest-germane îi erau preferate în mod deschis cele elveţiană şi austriacă, cărora le-au fost consacrate ample antologii, din care lipseau, desigur, scriitorii de concepţie critică radicală ca Thomas Bernhardt. Nici cărţile lui Günther Grass nu au fost publicate până la „schimbarea” din 1989.

Deschiderea frontierei maghiare în vara lui ’89 însemna pentru mulţi dintre locuitorii Germaniei de Est sfârşitul „lagărului socialist” şi al RDG. Începând din septembrie, din tradiţionalele „rugăciuni pentru pace” de la biserica Sf. Nicolae din Leipzig s-au deuvoltat mari demonstraţii, aici şi în multe alte oraşe ale Germaniei răsăritene. În octombrie, la Leipzig, am auzit apeluri la „Deutschland – einig Vaterland”, Germania – o singură patrie, cu câteva săptămâni înainte de căderea Zidului Berlinului, în noiembrie.

Un mic grup de autori mai vârstnici şi de renume rămaşi în Est se arăta, la această dată, foarte sceptic în privinţa iniţiativelor de unificare a ţării şi a poporului. Romancierii Christa Wolf şi Stefan Heim au început chiar o campanie militantă sub numele „Für unser Land”, pentru patria noastră (patria comunistă, ar trebui adăugat), în scopul opririi acestui elan de unificare după zeci de ani de despărţire devastatoare.

Desigur, evoluţiile de după 1989 au arătat că o parte a vechilor împărţiri supravieţuieşte. Suntem încă departe de a fi obţinut egalitatea în privinţa condiţiilor de viaţă în cele două părţi ale ţării. Situaţia scriitorilor din vechea RDG a fost şi rămâne încă precară. Noile edituri est-germane sunt în general foarte sărace, iar cele din Vest nu sunt interesate de ansamblul noii literaturi din Est care aspiră să fie luată în serios. Prin efectul special şi regretabil al revanşei, nici Estul nu este interesat mai mult de literatura autorilor care atâta timp au trăit într-o societate complet diferită sau care au plecat din Est în perioada care a precedat cu puţin sau imediat după Wende, „schimbarea” din 1989.

Aşadar, vechea împărţire supravieţuieşte cumva în mintea multor autori şi cititori din Germania. Sentimentele de izolare s-au format în timpul nazismului, al războiului şi al exilului, dar mai ales în timpul Războiului Rece şi în anii dificili şi contradictorii de dinainte de 1990, anul unificării. Mai este nevoie de încă mult timp pentru a învinge aceste dificultăţi care nu sunt depăşite decât de puţinii autori de succes, situaţie precară care ar putea împiedica dezvoltarea literaturii şi crearea unor opere majore.

Himerismul, o perspectivă transnaţională

Vasile Baghiu

Pentru scriitorii de altă limbă decât româna, dar şi pentru unii scriitori români pentru care lectura presei literare nu intră în preocupările lor obişnuite, se cuvine, la început, să precizez două lucruri.

Mai întâi, faptul că himerismul este un concept pe care l-am lansat în urmă cu doi ani, într-un eseu publicat în „România literară” (8/1998) cu titlul Himerismul, un manifest poetic şi pe care l-am dezvoltat în alte câteva eseuri apărute în „Familia”, „Cronica” şi „Mozaicul”. Foarte sintetic spus, el este o teoretizare a unei noi direcţii în poezia actuală, care are în vedere patru trăsături principale: transfigurarea, maladivul, călătoria şi ştiinţa.

Programul himerismului constă în scrierea unei poezii care să cuprindă obligatoriu aceste patru componente esenţiale, întotdeauna toate patru împreună, însă, desigur, în proporţii diferite.

Altfel spus, cineva care ar dori să devină himerist n-ar trebui decât să cultive aceste teme, să le combine într-o structură literară care să fie distinctă prin suflul individualităţii acelui autor. Am convingerea că ieşirea din diferitele contexte provincialiste în care poezia română se află trece prin himerism. El reabilitează spiritul utopic al romanticilor, redeschide problema legăturii dintre poezie şi ştiinţă, care-l preocupase pe Ion Barbu, se opune spiritului demitizat al postmodernismului şi pragmatismului său antipoetic şi priveşte înspre un nou secol în care globalizarea vieţii oamenilor va fi o realitate. Cosmopolitismul caracteristic himerismului anticipează sau exprimă deja globalizarea vieţii pe Terra.

În al doilea rând, epitetul „transnaţională” alăturat poeticii pe care am inventat-o nu aş vrea să fie considerat un semn al infatuării, deoarece are o acoperire reală în semnificaţia lui strict literară. Himerus Alter, personajul pe care l-am inventat, dar care pretinde că este autorul cărţilor mele, nu este nici român, nici francez, german sau american, deşi ar putea avea oricare dintre aceste naţionalităţi. El este soluţia literară pentru ieşirea în lume a oricărui tip de poezie scrisă într-o limbă de mică circulaţie, aşa cum este şi limba română.

Fireşte că succesul de care se bucură pe alte meridiane poeţi români precum Ana Blandiana sau Gellu Naum, ca să dau doar aceste două exemple, se explică în primul rând prin valoarea propriu-zisă, în sens estetic, a scrierilor lor, dar nu pot să nu constat că bogăţia de substanţă a poeziei fiecăruia dintre ei este însoţită de o aură cosmopolită mai mult sau mai puţin evidentă la prima lectură, însă reală şi pregnantă.

Preocupările mele teoretic-literare din ultimii ani au urmărit această problemă a dependenţei scriitorului de limba în care se exprimă, mai ales când acea limbă nu este una de circulaţie întinsă, dar m-a preocupat în special posibilitatea unei căi de ieşire din această dependenţă. În fond, dacă renunţăm cât putem de mult la ipocrizie, trebuie să admitem că dorinţa legitimă a oricărui scriitor este să fie citit de cât mai mulţi oameni. În ultimul timp mi-am pus adesea aceste întrebări: „Cum să fac să ies din strânsoarea unui spaţiu geografic în care întâmplarea făcuse să mă nasc şi cum să ies din «prizonieratul» unei limbi în care fatalmente, înainte de a fi conştient de acest lucru, vorbeam?”.

Soluţia himerismului este cea pe care eu am găsit-o şi nu pretind că ar trebui să fie urmată şi de alţi autori, însă pot spune cel puţin că, în lipsa unei alte soluţii, ea merită să fie avută în vedere.

Acum este necesar să spun unele lucruri pe care le-am mai făcut publice şi cu alte prilejuri, să le repet, chiar să mă autocitez, fără a pune însă ghilimelele. Îmi cer scuze, dar fără aceasta intervenţia mea ar pierde din limpezime. (…)

Revenind la himerism, despre care mai înainte de a-i enumera trăsăturile, trebuie să spun că este în fond o particularizare a bovarismului, nu-mi pot reprima gândul că ieşirea din impasul postmodernist ar putea să treacă tocmai prin el. Un lucru cert este că poeţii au fost prea puţin atenţi la ceea ce bătrânul Gaultier (mai mult decât autorul dramei din orăşelul Yonville) propunea: posibilitatea de a simula fără riscul de a intra pe teritoriul a ceea ce teoreticienii numesc ficţiune, fără a adăuga deci alte elemente la poetica imaginarului: himerismul nu inventează „poveşti”, ci „realităţi paralele”. (…)

(…) Himerismul presupune, pentru poezie, în primul rând un tip de personaj apatrid şi nu este pecetea unui stil pentru că se referă la stratul semnificatului, preferând istorie compasiunea, rămânând astfel fidel personajului (tragic, himeric), fidel unui eu supratemporal incapabil de a râde. Himerus Altus din trilogia mea himeristă călătoreşte în toată lumea şi în diferite epoci istorice, ubicuitatea sa transformându-l într-un fel de fantomă („fantoma  sanatoriului” din Gustul înstrăinării), fapt care atestă că himerismul redă omului iluzia (furată de postmodernism) şi magia (ironizată şi batjocorită în poezia ultimei jumătăţi de secol). În acest sens, himerismul devine o perspectivă transnaţională, o poetică aproape lipsită de orice legătură cu „naţionalul”. A fi himerist (ca scriitor, fireşte) înseamnă a trăi „în lume” şi nu „în ţară”, înseamnă a fi în comuniune cu toţi. Himerism înseamnă antiprovincialism, pentru că, din perspectiva cosmopolitismului pe care personajul Himerus Alter îl implică, permite unui discurs poetic ceea ce îmi place să numesc aroganţă meditativă, o şansă de a ne înfrânge complexele de scriitori ai Estului. Himerismul reabilitează personajul prin redescoperirea poemului unitar şi coerent. Himerismul face irelevantă, în sfârşit, după atâtea discuţii privind „realismul”, „verosimilitatea” sau „caracterul autobiografic” al unei opere, noţiunea de ficţiune. În volumul Maniera, Himerus Alter spune că viaţa din sanatoriu a lui Baghiu este ficţiune. Nu văd motivul pentru care ar trebui să credităm un „autor” înaintea unui „personaj” şi, în fond, se va ajunge şi în situaţia de a nu se putea şti care e „autorul” şi care e „personajul”. Evaziunea istorică şi spaţială caracteristică himerismului permite o privire a trecutului asupra prezentului, spre deosebire de postmodernism, care încearcă recuperarea numai din perspectiva actuală, parodiind, pastişând, ironizând. Tocmai împotriva ironiei (care, orice s-ar spune, este plăcerea de a exersa gratuit inteligenţa şi poate un semn de frivolitate) am încercat să inventez o realitate paralelă la fel de concretă ca realitatea sanatoriului în care trăim. Nevoia de utopie, pe care textualiştii o sfidează, şi-a găsit în himerism o împlinire.

În fine, cred că este necesar să se facă efortul de desprindere temporară de rădăcini pentru a ajunge în situaţia acelui cetăţean universal care se simte bine oriunde: la Roma, la Bucureşti, la Londra, la Montevideo, la Tokyo, la Viena. Limba, în această situaţie, nu mai constituie un impediment, ci doar un mijloc oarecare de a comunica lumii întregi. Cred cu toată tăria că forţa marii literaturi, indiferent de limba în care a fost scrisă sau în care este scrisă, rezidă în primul rând în puterea spirituală a personalităţii care se află în spatele ei.    

Scriitorul, stăpân sau prizonier al limbii sale?

Fragmente din masa rotundă de Romulus Rusan şi Mihai Şora, reproduse după revista „22“, duminică, 23 aprilie 2000

Scriitorul, prizonier sau stăpân al limbii? A fost tema discuţie finale, în care s-au concentrat sensurile întâlnirii de la Iaşi. A fost un atelier de dezbateri în care multitudinea de situaţii posibile între scriitor şi limba (sau limbile) în care scrie a fost analizată în toate virtualităţile sale. Au vorbit, în cursul unei dimineţi întregi, plină de solemnitate prietenoasă, scriitor aflaţi cu cea de a doua limbă în relaţiile cele mai diverse: traducători eminenţi, ai altora, dar şi ai lor înşile; scriitori care şi-au ales o a doua limbă pentru a se proteja de persecuţia la care era supusă limba proprie; scriitori trecuţi prin malaxorul literaturii sovietice, într-o perioadă când „mai multe limbi – o singură literatură“ însemna pur şi simplu transpunerea dogmelor propagandistice în cât mai multe ţări; scriitori veniţi din ţările federale, în care limbile au viaţă şi literatură proprie, liber înrudite cu ale altor ţări; în sfârşit, scriitori ai unor limbi mici, minoritare într-un anume loc, şi scriitori ai unei limbi majoritare în propria ţară, dar purtând un nume şi o semnificaţie neacceptată ca atare (cum este cazul, forţat constituţional, al moldovenilor de peste Prut).

Caleidoscopul de situaţii a fost ameţitor şi, totuşi, discuţiile s-au purtat într-o prietenie tolerantă şi înţelegătoare, atât a celor mai fericiţi faţă de colegii lor mai puţin norocoşi, cât şi a acestora din urmă faţă de cei mai defavorizaţi, cărora soarta le-a hărăzit o ţară mai liberă, mai mare sau mai bine plasată în geografia democraţiei.

Concluziile unei astfel de discuţii nu pot fi trase niciodată, pentru că tema a fost dată la modul simbolic. Evident că, într-una sau alta din situaţii, scriitorul decide în ce măsură este prizonier sau stăpân al limbii: prin talentul, prin demnitatea şi, în ultimă instanţă, prin eroismul cu care se înarmează în calitatea sa de ambasador al propriei personalităţi şi totodată al celor pe care acceptă să-i reprezinte.

Romulus Rusan

Nora Iuga: Vă cer îngăduinţa să deschid această masă rotundă pentru că tema pusă în discuţie mi se pare foarte provocatoare pentru poet şi de aceea nu m-am putut abţine să nu aştern pe hârtie câteva gânduri. Textul pe care vi-l citesc nu are pretenţia unei comunicări, sunt nişte gânduri foarte personale care cred că pot constitui o bază de plecare pentru discuţia noastră.

„Scriitorul prizonier sau stăpân al limbii?” – iată o întrebare pe cât de incitantă, pe atât de complexă. Dacă încerci să pătrunzi în esenţa ei, constaţi că nu poţi răspunde. La prima vedere, cele două ipostaze care se resimt – prizonier şi stăpân – par a delimita două sfere distincte, dar lucrurile nu sunt deloc atât de tranşante cum par a fi. Răspunsul cel mai la îndemână ar fi echivalent cu un truism. În limba maternă scriitorul e stăpân, într-o limbă străină e prizonier. S-ar putea vorbi aici de drama creatorului exilat din comunitatea şi limba lui, obligat să se exprime cu ajutorul unui instrument străin, inconfortabil, greu accesibil – aceasta ar fi situaţia minoritarilor sau a scriitorilor din exil, care, pentru a pătrunde în circuitul literaturii de adopţie, trebuie să-şi schimbe, odată cu limba, şi sensibilitatea şi, ceea ce este şi mai dramatic, în multe cazuri chiar identitatea. Pentru un scriitor limba nu este doar un instrument. Ea îi determină structura lăuntrică, îl plasează într-un spaţiu anume, este felul lui propriu de a gândi şi a simţi, este casa, tradiţia. Limba este memoria. Dacă trebuie să te exprimi într-o limbă străină, încerci un disconfort. Parcă inteligenţa şi sensibilitatea sa sunt reduse la jumătate. Trecerea într-o nouă limbă are agresivitatea unei naşteri. E părăsirea Paradisului, a uterului matern. Am încercat să scriu în limba germană şi registrul meu intelectual şi afectiv îmi părea neîndestulător, ca un act fără final. Aşadar, porneam de la premisa că scriitorul este stăpân în limba lui şi prizonier într-o limbă adoptivă. Am cunoscut o scriitoare de origine germană din Banat care mi-a spus că, de fapt, ceea ce o obligă să plece în Germania este limba care aici îi este insuficientă. Am înţeles-o. Ea nu se referea în mod expres la limba română, ci şi la limba germană vorbită în România, care, ca orice limbă minoritară, este o limbă anchilozată, îmbătrânită, inexpresivă. Textele scriitorilor minoritari publicate în ţara limbii lor suportă, cu mici excepţii, o operaţie de primenire, de revitalizare. Aşa se întâmplă şi cu traducerile făcute de cei care nu trăiesc în spaţiul natural al limbii lor.

Dar încep să mă îndepărtez de la ceea ce am vrut să spun. Mă întreb dacă scriitorul este vreodată stăpânul limbii lui? Încerc să răspund cu exemplele pe care mi le oferă propria mea experienţă. Nu pot să scriu când vreau, ci doar atunci când mi se îngăduie. Mai precis, când mi se ordonă. Multă vreme am nutrit ideea că, aidoma oricărui travaliu artistic, şi scrisul e condiţionat de o stare. O stare specială, de un erotism anume, care atinge orgasmul nu prin simţuri, ci prin cuvinte. În acest moment, poetul nu vorbeşte, este vorbit, poezia se scrie singură. Cine e acel ce-mi spune povestea pe de rost? Starea, chiar ideea, devine un substitut al limbii. Limba domină totul. Poetul este posedat de cuvinte, e captivul propriei limbi. Oare poate fi considerat poetul un stăpân, când rimele îi cheamă cuvintele dincolo de voinţa lui? Când dicteul toarnă pe hârtie un conglomerat din care se configurează o lume suprareală căreia i se supune cu voluptate? Poate fi mediumul un stăpân al transei sale? Este Dumnezeu un stăpân sau un captiv al Universului pe care l-a creat? Dar, iar mă întreb: este scriitorul un medium atât de pasiv? Nu are el nici o opţiune? Este doar un receptacol deschis să primească un mesaj străin pe care îl preia de-a gata? Scriitorul intervine, selectează, nu este întotdeauna mulţumit cu ceea ce i se dictează, e un fel de agricultor care pliveşte câmpul, desparte grâul de neghină, defrişează pământuri noi, încearcă să forţeze natura în favoarea lui. Scriitorul a fost întotdeauna nemulţumit de puţinătatea cuvintelor pe care le are la dispoziţie. „Unde e cuvântul ce exprimă adevărul?”. Istoria literaturii, cu toate curentele, orientările, experimentările, revoluţiile, nu e altceva decât o permanentă luptă a scriitorului cu limitele limbajului. Versul liber, la vremea lui, dicteul suprarealist, asocierea unor cuvinte aparent incompatibile, insolitarea deschid spaţii noi de exploatare, rostirea orală, democratizarea poeziei prin acceptarea oricărui tip de exprimare, reabilitarea urâtului şi a abjectului, renunţarea la complexele de orice tip, înmulţirea şi diversificarea registrelor – toate fac limbajul poetic mai încăpător, comunicarea mai largă şi mai cuprinzătoare. Dar dacă, sub această luptă cu limitele limbajului, se ascunde şi o luptă cu limitele unui grad de civilizaţie? Până la un punct, limba este civilizaţie. Există limbi evoluate şi limbi primitive, limbi privilegiate şi limbi dezavantajate. Handicapul literaturilor cvasinecunoscute e chiar handicapul acestor ţări în concertul general european. Aceste două sfere esenţiale existenţei noastre naţionale se condiţionează reciproc, una trăgând-o după sine pe cealaltă. Scriitorul lucrează dintotdeauna asupra limbajului, ca unul care vrea să-şi depăşească condiţia. El este un meseriaş de elită căruia i s-a dat în grijă un monstruos şi sublim angrenaj care-l poate scoate din anonimat sau îi poate refuza viitorul. Este acesta un argument ca să se considere stăpân? Suntem stăpânii limbii doar în măsura în care privim limba drept un instrument ca oricare altul, o minimalizăm. Ea are atributele unui instrument numai atunci când este folosită în mod conştient şi logic pentru a transmite cu ajutorul ei ideile proprii sau ale altora. Virtuozitatea cu care mânuieşti acest instrument te îndreptăţeşte să te consideri stăpânul lui. Cunosc foarte bine acest sentiment. Mă consider stăpânul limbii mele doar atunci când traduc. Pare un paradox. Dar tocmai dependenţa de alt tipar lingvistic îmi delimitează spaţiul de mişcare, dându-mi o libertate adaptată posibilităţilor pe care le stăpânesc. Atunci cuvintele nu mă posedă, mi se supun. Nu mai am senzaţia miracolului, nu mai aud vocea secretă, vorbind în mine, uneori cu o repeziciune care nu-mi lasă timp să o înregistrez. Vedeţi deci cât de greu îmi e să răspund la întrebarea „dacă scriitorul e prizonierul sau stăpânul propriei limbi”. Eu cred că scriitorul e şi una, şi alta în acelaşi timp, ceea ce îi sporeşte măreţia, umanizându-l, redându-l locului său firesc în ambiţiile şi ambiguităţile lumii.

Mihai Şora: Suntem oare cu adevărat stăpânii limbii noastre materne, sau suntem doar prizonierii ei? Care-i limita până la care o putem mlădia fără s-o deteriorăm – şi, în general, am putea-o oare mlădia cu spor, dacă din bun început nu i ne-am supune? Dacă. Altfel spus, nu am începe prin a-i fi prizonieri? Dacă, aşadar, n-am fi, pas cu pas, fasonaţi „pe dinăuntru“ de acest univers sonor articulat, doldora de semnificaţii legate laolaltă şi saturate de reflexele vecinătăţilor întâmplătoare? Dacă, în sfârşit, n-am purta înlăuntrul nostru, cu o sămânţă de virtualităţi realizabile, codul implicit şi constrângător al acestor sonuri care ne „orientează“ în lumea ce ne înconjoară?

Desigur, alături de limba asta hipercromatică, ajutându-ne să ne identificăm cu propria-ne fiinţă şi să comuniem întru fiinţă cu semenii noştri, există şi severele limbaje paterne, croite în alb-negru, cu contururi nete derivabile fără rest din codurile explicite ce le stau la bază: limbaje profesionale specializate, expurgate de sinonimii şi, în genere, de orice fel de conotaţii, puternic conceptualizante în cadrul unei neiertătoare logici binare care le păstrează doar indexul denotativ. Dicţionarul, cu strictele lui definiţii nominale, e arhisuficient, dacă e bine făcut, pentru a asigura translarea sută la sută a unui astfel de limbaj „făcut“ din orice limbă în orice limbă. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu traducerile adevărate dintr-o limbă „născută“ în altă limbă „născută“, în primul rând dacă e vorba de poezie (şi aici toată lumea o să fie de acord), dar cu nimic mai puţin în cazul prozei literare – şi, de ce nu?, chiar şi a celei filosofice. Orice traducere de acest fel implică într-adevăr, din partea traducătorului, un fel de replonjare (prealabilă, dar şi concomitentă, adică efectuată clipă de clipă, de-a lungul întregii acţiuni de traducere), un fel de replonjare – intenţional – în orizontul existenţial-lingvistic al textului în cauză, cât şi – efectiv – orizontul existenţial-lingvistic al lui propriu, ca traducător. Echivalenţele optime nu pot fi în nici un caz furnizate de dicţionare, oricât de bine alcătuite ar fi acestea, nici chiar de totalitatea cunoştinţelor „pe dinafară“ acumulate în domeniu; ele vin din străfundul existenţial al limbii (materne) în care (traducătorul) traduce. Iar dacă întâmplarea face ca tu, traducătorul, să fii un bilingv veritabil, cu două limbi însuşite aşa-zicând „pe dinăuntru“, prin îndelungă imersiune în medii existenţial-lingvistice diferite, o primă dată în frageda pruncie, o a doua oară în receptiva tinereţe, încă maleabilă, ei bine, dacă, bilingv veritabil fiind (ambele limbi utilizate fiindu-ţi adică însuşite cu statutul de limbi materne şi practicate în modul cel mai firesc, clipă de clipă); dacă, aşa stând lucrurile, ţi se întâmplă să vrei să traduci tu însuţi într-una din cele două limbi materne ale tale un text scris de tine în limba cealaltă, vei constata că n-o poţi face. În loc să traduci pur şi simplu, adică plecând de la forma verbalizată a gândului tău din textul deja finit (translaţie directă de care n-ai de ce să fii cu adevărat mulţumit), vei simţi nevoia irepresibilă, pentru a găsi formularea cea mai exactă în limba-ţintă, să plonjezi din nou în pre-verbalul care cristalizase în formularea ta din limba-sursă. Nora Iuga spunea adineauri că se consideră stăpâna limbii ei (materne) doar atunci când traduce din altă limbă. Atunci, spunea ea, cuvintele n-o mai posedă, ci i se supun, căci nu mai aude acea voce secretă vorbind în ea cu o repeziciunea care nu-i lasă răgazul s-o înregistreze. Dar asta se întâmplă doar pentru că n-a fost pusă în situaţia de a-şi traduce propriul ei text. Mie mi-a fost însă dat să trec prin experienţa asta cu o carte pe care o scrisesem în franţuzeşte şi care şi apăruse la Paris imediat după război. Recent, a fost tradusă impecabil în româneşte de doi eminenţi traducători. Citind manuscrisul traducerii pentru a-mi da girul în vederea publicării acelei versiuni, mi-am dat seama că e fără cusur sub raportul exactităţii aparente, uneori chiar până la nuanţă – dar că nu intrase în chiar intimitatea gândului meu de atunci, care stăruise cumva – larvar, dar neîmpuţinat ca virtualitate – în străfundul neştiut al preverbalului meu, cristalizat pe vremuri în formulări franţuzeşti, pe care a trebuit acum să-l provoc să recristalizeze cu integralitatea potenţialului său de pe vremuri în formulări româneşti. Trebuie să recunosc că fidelitatea obiectiv constatabilă a variantei „pe dinafară“ era mai uşor de pus în evidenţă decât cea care am ajuns eu prin infuzarea „pe dinăuntru“ în textul-ţintă, a însuşi proverbialului cristalizat pe vremuri în textul-sursă. Dar, în fond şi la urma urmei, varianta finală obţinută de mine era totuşi mult mai exactă şi singura cu adevărat fidelă textului meu de tinereţe, scris atunci în franţuzeşte.

Ca să revin, înainte de a încheia, la spusele Norei Iuga, cred că, pentru a ajunge să fii stăpnul limbii pe care o vorbeşti şi o scrii, trebuie neapărat să începi prin a-i fi în întregime prizonier, prin a te lăsa în întregime fasonat de ea. Cel ce ia asupră-şi riscul de a transplanta înţelesurile (dar şi inefabilele vibraţii) ale unei a doua limbi – fireşte, perfect ştiută „pe dinafară“ (adică stăpânită fără greş în toate denotaţiile ei) – în propria-i limbă, care pe el, traducătorul, din frageda lui pruncie până în acum-ul evanescent al clipei de faţă, l-a tot construit „pe dinăuntru“, infuzând mereu încremeniţilor ei vectori denotativi flu-ul metamorfic al conotaţiilor mereu absorbite şi asimilate de-a lungul convieţuirii cu lumea tăcută a lui Dumnezeu şi cu cea guralivă, a oamenilor -, cel ce, cum spuneam, ia asupră-şi acest risc înzestrează fără preget, fie că vrea, fie ca nu vrea, textul tradus din limba pe care o stăpâneşte „pe dinafară“, cu infinitele conotaţii ale limbii lui materne care l-a fasonat „pe dinăuntru“ şi căreia-i este aşa-zicând prizonier precum propriei umbre, peste care nu poate nicicum sări.

Numai că nu întotdeauna, ba chiar rareori, acest halou conotativ al textului (oricât de bine) tradus coincide cu haloul conotativ al textului original. Ba chiar, fără riscul de a greşi câtuşi de puţin, putem afirma că nici o singură dată nu coincide întru totul, că din principiu nu poate coincide. Afinitatea ajunge. Iată de ce orice text mare, orice text cu adevărat închegat, care marchează apăsat răspântiile traversate de spiritul omului, este susceptibil de mai multe traduceri adevărate, la fel de valabile deşi diferite între ele, prin care răzbate, cu inepuizabila-i bogăţie de faţete, mereu acelaşi înţeles.

Leo Butnaru: În spiritul principiilor de întemeiere şi funcţionare a PEN-Centrului Internaţional, îndrăznesc să reformulez tema simpozionului nostru – Scriitorul, prizonier sau stăpn al limbii – pentru a încerca să ofer câteva exemple de acum două-trei decenii când, în Moldova de Est, în Basarabia, prizonier era nu doar scriitorul, ci şi limba; limba română ca ostatecă, supusă supliciilor imperialismului agresiv, deznaţionalizator.

S-o începem chiar cu Abecedarul meu, din anul 1955, care, în baza ordinii literelor alfabetului slavon, nu era, de fapt, Abecedar, ci A-be-ve-ghe-dar. Adică, nu era un Abecedar  cu adevărat românesc, cum ar fi fost firesc şi echitabil în virtutea etniei căreia îi aparţinem noi, basarabenii, ci, da capo, acel Abeveghedar presupunea deformarea spiritului, captivitatea acestuia. Adică, presupunea prizonieratul, şi al limbii, şi al scrisului, şi al copilului-elev. Pentru că acea primă carte a mea, publicată la editura Şcoala sovietică din Chişinău, chiar după doi ani de la decesul lui Stalin, rămânea a fi una a insuflării fricii şi arestării neadevărului. Judecaţi şi domniile voastre: în acea carte de întâie citire a unui copil român din Basarabia nu se oferea nici un exemplu din poezia lui Eminescu sau barem o frază din proza lui Creangă. Ba, mai mult, numele lor nici nu erau amintite. În schimb, în acea carte-închisoare-de-spirit-fragil, în vrei zece rânduri de text copilul citea cu înfrigurare de vreo şapte ori numele lui Stalin. Respectivul op didactic era împănat cu argotisme, confuzii ortografice şi stilistice ce ar fi vrut să dovedească existenţa limbii.. moldoveneşti.

Însă, în pofida a toate, irezistibilă şi imprevizibilă rămâne ispita cuvântului care pe unii chiar îi face scriitori.

Astfel, după 10-11 ani de la acel Abeveghedar, deja la Chişinău, la Universitate, la o întrunire mai specială a celor 25 de inşi, studenţi la anul întâi, jurnalistică, ne pomenirăm declaraţi 24 de poeţi şi prozatori-poetizanţi şi doar unul dintre noi riscă să rămână pe post de… critic literar. Ad hoc, fondăm un cenaclu literar şi organul său de presă – gazeta de perete Ion Creangă, căreia, peste noapte, îi ticluim şi primul, dar şi ultimul număr. Pentru că, iată cum a fost: după ce expunem revista în holul facultăţii, noi, cei 24 de poeţi, prozatori, plus unicul critic literar, stăteam postaţi care şi unde, încercând să aflăm ce efect va avea isprava-ne „literară“. Însă efectul avea să fie unul sinistru. Vorba e că prin dreptul gazetei noastre trecu şi decanul facultăţii, zis MIT, adică – Mocreac Ivan Timofeievici. Se opri, întrebând cu vădită nedumerire: „Da’ a cui organ este această Ion Creangă?“ Vai, naivii şi neexperimentaţii de noi, nu prevăzusem necesitatea ca „publicaţia“ noastră să poarte sigla-autorizaţie a comsomolului, sindicatului sau altcuiva. Zadarnic ne-am repezit noi de prin colţurile holului spre şeful care deja făcea sul gazeta, rugându-l să citească cele scrise, să se convingă că însăilările noastre literare nu conţin lucru nepermise – capul facultăţii se arătă neînduplecat. Ba ne mai şi somă ca la şedinţele cenaclului nostru să asiste obligatoriu reprezentanţii administraţiei. Apoi, peste un timp, ne trezim cu mare alarmă printre locatarii căminelor studenţeşti. Nedumerire, spaimă, revoltă, derută totală… Prin camerele noastre prinseră a se înfăţişa inoportun şi obraznic reprezentanţii diverselor organe, inclusiv ai KGB-ului, aruncându-se spre tranzistoare, să vadă pe ce unde sunt ele fixate. Se interesează de ce fel de cărţi agonisim noi. Ne pomenim că la Biblioteca Universităţii nu ni se mai eliberează volume de Călinescu sau Vianu, Iorga sau Blaga. Derută, suspiciune, şuşoteli, presupuneri – nimic bun pentru formarea caracterului şi aptitudinilor profesionale ale unor jurnalişti şi, poate, viitori scriitori. Ni se interzice să marcăm jubileul de 120 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Curând, este scos din post redactorul-şef al gazetei universitare (Kişinevskii Universitet se numea), profesorul Ion Ciocanu, care scrisese unul dintre cel mai nevinovate articole despre Ion Druţă. Sunt sistate şedinţele cenaclului literar „Mioriţa“ de la biblioteca republicană. Devin anemice, dirijate, regizate, supravegheate şedinţele cenaclurilor „Luceafărul“, de la ziarul Tinerimea Moldovei, şi „Eminescu“ de la Universitatea de Stat. Se destramă cenaclurile literare de la Politehnică şi Medicină. Anume în acea atmosferă de opresiune retroproiectez eu semnificaţiile întrebării despre scriitor, limbă şi prizonierat.

Unele din tristele realităţi prin care au trecut colegii mei le-am regăsit consemnate în filele unui jurnal pe care l-am intitulat Student în timpul rinocerilor. Recunosc că necesarul curaj pentru depăşirea îndoielilor referitoare la caietele mele jurnaliere de demult îmi veni în urma unui dialog pe care l-am avut cu distinsul literat Nicolae Breban. Aici, revenim la problema scriitorului în raport cu limba în care scrie, pentru că d-l Breban îmi spunea că, pe la 18-20 de ani, mai bâiguia încă, „şi ideatic, şi stilistic“, mai făcând şi următoarea remarcă: „Mai am câteva caiete acasă, care nu ar crede nimeni că sunt scrise de mine“. Eu m-am interesat de ce, adică, marele prozator mai păstrează acele caiete de juneţe, dacă ele nu-l mai reprezintă. Răspunsul a fost următorul: „Ca să mă asigur că scriu mai bine astăzi. Şi – doi – ca amuzament. Pentru că într-adevăr e amuzant, deşi e un amuzament terifiant să vezi pe unde urcă spiritul.“ Aşadar, dacă ne gândim că, totuşi, d-l Breban a locuit chiar în miezul limbii române, vă daţi seama de unde au urcat spiritele colegilor dumisale din Basarabia, unde, al 6 decembrie 1970, spre exemplu, tovarăşul Lucinski, actualul preşedinte al Republicii Moldova, în funcţia sa de ideolog la CC, îl critica până şi pe colegul meu, student în anul III, poetul Vasile Romanciuc, scriind următoarele: „Laturile negative ale vieţii noastre, un fel de dor de timpurile demult apuse şi respinse de istorie se întâlnesc adesea în versurile lui V. Romanciuc. Citind aceste lucrări şi altele de acelaşi plan, îţi pui întrebarea la ce apelează ele, ce propagă?“

De altfel, pe atunci apăruse o listă de cuvinte româneşti prohibite, care nu puteau trece în cărţi, ziare, reviste, la radio şi televiziune. Printre ele: român, vatră, baştină, străbun, deja etc. Aşadar, pe atunci, scriitorul român din Basarabia nu era nici prizonier, nici stăpân al limbii, era supus sclavajului.

Şi totuşi, avea dreptate Ana Ahmatova când exclama: „Dacă aţi şti din ce gunoi se pot naşte versurile!“, zic, gândindu-mă cu admiraţie la cărţile rezistente sub aspect artistic ale colegilor mei, scriitorilor români din Basarabia, cărţi apărute, de altfel, şi la unele edituri prestigioase din ţară.

În fine, cele spuse până aici au avut modesta intenţie de a sugera că, în ceea ce priveşte scriitorul din Basarabia, relaţiile sale cu limba română sunt unele speciale: relaţii de refuz al prizonieratului şi sclaviei.

Liubiţa Raichici: Eu vin dintr-o limbă proaspăt bombardată. Să nu vă mire dacă în discursul meu o să rămân singură câteodată, sub ruine, sau o să intru în câmpuri minate. Anul trecut cu 2-3 zile înaintea începerii sfârşitului Serbiei l-am visat pe Nichita Stănescu. Ţinea în mâna dreaptă una din preferatele lui monede, una foarte veche pe care, ştiam eu, o numea „farfurioară de îngeri“. În interiorul ei era imprimat Bunul de Iisus pe tron. Tronul se cutremura. Moneda zăcea cuminte în palma lui şi tronul lui Dumnezeu se cutremura. Eu eram foarte mirată, Nichita era sublim de trist şi-mi spunea răspicat, cu încetinitorul: „Pentru voi, mă Liubiţa… pentru voi“. Limba sârbă fiind patria mea, vorba prietenului mei Nichita, şi sârba fiind casa fiinţei mele, vorba prietenului mei Heidegger, vreau să vă spun în concluzie că pe 23 martie anul trecut am murit. Cea care vă vorbeşte acum este ţinută în trup, prin voia Domnului, post mortem, să-şi termine treaba. Altă moarte nu o să mai cunosc, depunerea corpului nefiind moarte pentru nimeni, Aşa că tot ce am a vă comunica vine din experienţa morţii şi din amintirea vieţii. Deşi, după cum vedeţi, suntem împreună, pentru că nu moartea îi desparte pe oameni, ci lipsa de iubire, şi, cum eu iubesc omenirea, orice ar face, din neştiinţa limbii mele sunt imună la distrugere. Ce poate fi distrus din fiinţa unui neam nici nu contează pentru acel neam. Eu nu am văzut nici o tufă măcar, în general. Nici un fir de iarbă. Fiecare pom face parte dintr-o specie, îi zice aşa şi aşa. Nimic nu este în natură în general. Să mi se arate o singură frunză uscată în general şi eu o să fiu de acord că Dumnezeu a greşit când a făcut totul personal şi că trebuia făcut totul în general.

Această campanie satanică de reducere a particularului la general în final va afecta esenţa divină a omului. Dumnezeu nu e ca noi, El nu risipeşte, El nu face ce nu trebuie. Popoare şi limbi există pentru că sunt absolut la fel de esenţiale. În puţinele mele clipe de iluminare, când duhul sfânt a vorbit inimii mele, a făcut-o în limba Dumnezeirii. El, Dumnezeu, nu mi-a vorbit în nici una din limbile pe care le cunosc. Sigur că eu am descifrat mesajul Lui în cuvinte ştiute de mine. Ceea ce atestă faptul că există o singură limbă, dumnezeiască, şi că toate limbile de pe pământ sunt dialectul ei. Fiecare limbă va descifra un anume paragraf al mesajului şi doar toate împreună ne vor ajuta să pricepem.

Un mare poet sârb, mort de tânăr, Slobodan Damianovici, a spus: „Nu trebuie să înţelegem totul, trebuie să avem capacitatea să suportăm totul“.

De aceea eu nu cred în limbi mari sau mici, în literaturi mari sau mici. Cred în creştere şi descreştere, în 5 minute ale fiecăruia. Einstein a descoperit primul că timpul stă, iar materia curge, că timpul este doar a patra dimensiune a spaţiului. Că este de fapt veşnicia. Timpul stă, iar noi alunecăm fiecare după ritmul său. La ora actuală nu avem destulă intuiţie şi imaginaţie să ne dăm seama când o să vină timpul nostru.

Sigur că este nevoie de limbi în care să ne informăm în cotidian, dar aceste lucruri nu au atingere cu adevărata cunoaştere. Problema noastră, a tuturor limbilor şi literaturilor, trebuie să meargă în două sensuri. Cum să ne conectăm la limbajul divin şi cum să-l transcriem în limba noastră. Pentru că toţi scriitorii sunt produse ale limbii, unii sunt chiar contribuabilii limbii, dar problema e alta. Cum sa produci limba care să cuprindă atât cât te-a luminat pe tine adevărul.

Nu văd în scriitor nici prizonierul, nici stăpânul limbii. Limba este o invenţie omenească ţinută în viaţă de duh, spre folosul omului. Este materie. De cele mai multe ori este o haină cu mâneci scurte. Relaţia ei cu cel care o foloseşte este aceeaşi cu atitudinea faţă de propriul corp.

Dacă admitem că suntem stăpânii corpului nostru, atunci trebuie să admitem că suntem stăpânii limbii, ceea ce e fals. Corect ar fi, cred eu, să acceptăm că suntem găzduiţi de invenţia noastră, limba, stimulată de Dumnezeu, limbajul. Am citit undeva o poveste relevantă în acest sens. Un bătrân, mare iubitor de ţestoase, a zărit odată la doar câţiva metri în faţa sa o ţestoasă deosebită. Când s-a apropiat, spre marea lui dezamăgire, a văzut că e doar o umbră sub formă de ţestoasă. S-a uita în sus. Un vultur plana. Umbra vulturului era ţestoasa. Cunoaşterea, iluminarea, iniţierea scriitorului autentic este vulturul, scrisul lui, descifrarea este ţestoasa. Umbra este umbră. Nu-i poţi fi nici prizonier, nici stăpân. În rest, ierarhiile pe care le stabilim noi sunt bune, pentru că ne mai stimulează sau dezarmează., în rest, Dumnezeu din noi nu citeşte nici ziare, nici cronici. Lucruri atât de diferite cum e cunoaşterea cu informarea asupra banalităţilor nu pot fi alăturate. Literatura este o minunată imposibilitate şi doar încercarea de a făptui imposibilul ne va spăla de păcate. Vasta noastră sărăcie şi sărăcirea la care ne-am supus fiinţa noi, umanoizii, doar arta o mai salvează, şi literatura predilect, pentru că e singura care se străduieşte să afle şi punctul de vedere al florii de cireş. Pe noi ne-a desacralizat reducerea Universului la interiorul propriilor prăpăstii. Nu aş fi scris probabil niciodată, nici nu aş fi crezut în literatură dacă bunicul meu nu ar fi avut un cal, a cărui nemărginire sufletească nu am putut-o cuprinde în nici o clipă a vieţii.

Când bunicii şi părinţii mei au fost duşi în Bărăgan, calul cu căruţa au rămas pe peronul gării din Orşova. După un an şi două luni, bunicul meu l-a descoperit pe peronul gării din Feteşti. A stat cu el 5 ani de zile, când s-au întors din nou din Bărăgan în Banat şi iarăşi, spre regretul tuturor, nefiind şi vagoane de animale, a rămas la CAP din Feteşti. Nu trebuie să vă spun că după 3 luni a fost la poarta casei noastre cu un picior cangrenat. A murit în grajdul lui. Să nu-mi spună nimeni că noi trebuie să rămânem suficienţi nouă înşine şi astfel să ne autodistrugem. Înainte de sărbătoarea Floriilor şi de Intrarea în Ierusalim, Iisus a fost întrebat de ucenici cine anume va sta în dreapta Tatălui, care dintre ei. Şi Iisus a spus doar cel care va sluji tuturor. Acesta este unicul criteriu al sfinţeniei: cel care slujeşte tuturor. Dacă mai am o rugăciune, aceasta este să cunosc necunoscutul, imposibil de cunoscutul şi, în această situaţie fiind, să ocup ultimul loc. Dumnezeu este la fel de aproape dacă eşti adevărat, în sinea ta, de pe podium sau de pe ultimul loc. Limbii sârbe care a învăţat cel mai mult din suferinţă îi doresc să fie servitoarea tuturor.

Annie Bentoiu: Ziua de ieri a fost o ocazie de a pătrunde atât de adânc în viaţa tuturor vorbitorilor încât, fiecare dintre noi, miercuri seara, am simţit nevoia să ne punem în discuţie unele dintre judecăţile generale cu care ne obişnuiserăm. Din fericire, combinaţia mea personală între franceza belgiană şi româna din „dulcea Românie” nu presupune un conflict armat între Belgia şi România, care ar fi sfâşietor din toate punctele de vedere. Sunt oameni care în propria lor fibră trăiesc aceste conflicte în multe locuri. Eu am ales exprimarea în franceză în timpul comunismului, ca un refugiu, ca un motiv de a experimenta libertatea care ne era interzisă în limba română – deci a fost o soluţie poate de facilitate – şi am încercat să fac traduceri din literatura română în franceză tocmai ca să încerc să fac o punte, să nu mai existe falii prea grave, prea greu de trecut. Dacă vom face o mică lectură de poeme, vă voi citi nişte versuri de Eminescu în franceză, care mi se pare că se potrivesc cu ceea ce s-a petrecut în zilele acestea. Deci, tot ceea ce am să vă spun este că orice efort pe care îl facem spre înţelegerea celuilalt este profund benefic şi pe plan existenţial, şi pe plan artistic.

Ştefan Hostiuc: Domnilor şi doamnelor! La Cernăuţi scrisul românesc a avut aproape întotdeauna o soartă tragică. Istoria lui a fost o istorie a devenirii neîmplinite. Rareori cei care l-au slujit de-a lungul secolelor au reuşit să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi nici n-au ajuns să se bucure îndeajuns de rezultatele muncii lor. Căci fortuna i-a hărăzit acestei provincii, situată la răscrucea drumurilor dintre imperii, expusă mereu vânturilor potrivnice ale istoriei, o viaţă culturală zbuciumată.

Aici, în magna urbs bucovinensis septentrionalis, literele româneşti au renăscut deseori din propria cenuşă. Au renăscut din dorinţa de a nu se lăsa învinse, înstrăinate, asimilate. Dar această renaştere nu s-a produs de la sine, într-o atmosferă de comodă pasivitate, doar prin reiterarea, pe parcursul istoriei, a unor frumoase intenţii, ci prin râvna şi osteneala mai multor generaţii de intelectuali, prin osârdia fraţilor Hurmuzachi, prin Eminescu, prin Iconari, prin societăţi literare, dar şi academice, prin temeritate şi profesionalism. Cei mai talentaţi bărbaţi ai acestui pământ au militat, în chipul cel mai nobil cu putinţă, pentru cauza literaturii române în provincie. Ei şi-au coroborat dorinţa de a scrie bine cu dorinţa de a se uni şi a acţiona în echipă, pentru a se cunoaşte mai îndeaproape, a se sprijini reciproc, a se forma în spiritul unei emulaţii sănătoase.

Aşadar, aceşti oameni ai condeiului, trăitori în timpuri diferite, au înţeles nu numai să se afirme ca personalităţi distincte în contextul mai larg al scrisului românesc, dar şi să pună umărul la crearea unei instituţii literare naţionale pe care s-o afirme, prin eforturi comune, în provincia unde locuiau. Lupta lor n-a fost uşoară, iar câştigul nu putea fi decât moral. Or, ei nu luptau pentru trofee, ci pentru a rămâne liberi să scrie în limba maternă; luptau împotriva deznaţionalizării, politică specifică imperială, apărându-şi propria identitate; ei nu s-au lăsat legaţi la carul de biruinţă al altei culturi. Dimpotrivă, au luptat pentru un dialog al culturilor într-o regiune polietnică. Una era politica culturală oficială şi alta a fost şi rămâne atitudinea de respect reciproc a scriitorilor de limbi diferite: română, germană, ucraineană, polonă etc. Ca să dau două exemple: cenaclul condus de Alfred Margue Sperber în perioada imediat următoare primului război mondial, era frecventat şi de tineri care scriau în alte limbi. Ca să ne dăm seama de îngemănarea culturilor la Cernăuţi, în acea perioadă, voi aminti doar poetica „goticului moldovenesc” a iconarilor, care poetică, prin însăşi denumirea sa conjugă într-o singură formulă înălţarea gotică în absolut şi scufundarea mistică în ethos. Expresionismul german, în vogă atunci la Cernăuţi,  influenţat catalitic poetica iconaristă.

Pe de altă parte, Paul Celan, născut şi crescut în atmosfera cosmopolită a Cernăuţilor de altădată, a făcut primele exerciţii de poezie în limbile germană şi română. Însuşi sentimentul tragic al alienării, trăit de tinerii ce scriau în limbi diferite, printr-o coincidenţă foarte semnificativă, se oglindeşte în numele a doi membri marcanţi ai generaţiilor literare, de limbă română şi germană, care au funcţionat în perioada interbelică la Cernăuţi şi care urmau tradiţia expresionistă germană – Mircea Străinul şi Rose Ausländer. Alt exemplu, scriitorul de limbă ucraineană Myhailo Ivasiuc, fost elev la Liceul „Aron Pumnul”, într-un timp publica mai mult în Zorele Bucovinei, ziarul de limbă română, decât în echivalentul lui ucrainean Radianska Bokovina. Şi generaţia anilor ’70 a întreţinut raporturi foarte amicale cu reprezentanţi ai scrisului literar ucrainean şi rus – Mykola Buciko, Galina Tarasiuk, Galina Severniuk (care scria în două limbi – ucraineană şi rusă), Vlodomir Vozniuk, Vitali Demcenco, Marica Matios şi alţii, mai ales atunci, când şi ei, ca şi noi, nu erau agreaţi de conducerea comunistă a Uniunii Scriitorilor din Ucraina. Iar recent constituita Reuniune a Scriitorilor Români din Cernăuţi a fost concepută nu ca o alternativă, ci ca un organism deschis dialogului cu celelalte organisme culturale din regiune.

Deci pentru noi, ca şi pentru dvs., deviza Conferinţei PEN Clubului Român, „Mai multe literaturi, o limbă. Mai multe limbi, o literatură”, înseamnă: „Mai multe literaturi naţionale, o limbă plurală, vorba lui R. Barthes, e chiar limba literaturii adevărate. Mai multe limbi naţionale, o limbă cu adânci rezonanţe general umane”. Fac această precizare, pentru că, într-un context totalitar, prin care pentru noi, bucovinenii, ca şi basarabenii, genericul acestei conferinţe ar fi fost înţeles ca de un scriitor minoritar, în sensul pe care-l impune contextul în care acest scriitor minoritar era nevoit să creeze: „Mai multe limbi naţionale, o singură literatură, favorizată, cea a limbii majoritarilor. Mai multe literaturi minore, care să existe doar de ochii lumii, pentru a justifica, în mod viclean, o politică mascată a asimilării culturale şi unificării lingvistice forţate”. Din păcate, această tendinţă a constituit o realitate, un pericol evident pentru noi, care scriam româneşte la Cernăuţi, ca şi pentru confraţii de alte limbi. Din păcate, sechelele conştiinţei totalitare se mai fac simţite încă. De aceea am zis mai sus că, apărându-şi propria identitate, creatorii de literatură română la Cernăuţi nu s-au lăsat legaţi la carul de biruinţă al culturii dominante, a majoritarilor, incapabili deseori să înţeleagă rostul toleranţei, dacă nu al amiciţiei literare multiculturale.

Riscurile pe care urmau să le suporte într-o atare luptă, străină de orice fel de violenţă, nu trebuiau să fie decât de ordin profesional. Dar de unde? Aceşti oameni au plătit greu, mai ales pentru demnitatea scrisului. N-au cedat, au scris cum le-a dictat conştiinţa, cu riscul de a cădea în dizgraţie faţă de oficialităţi, de a-şi pierde slujba sau de a nu o obţine niciodată, de a rămâne fără casă, fără o bucată de pâine, umiliţi, persecutaţi, înecaţi. Unicul sprijin le venea de la Dumnezeu, iar unica îmbărbătare, de la înaintaşi, cu care se aflau într-un dialog efectiv şi tonifiant. ;i ce dac[ era un dialog imaginar!

În Bucovina, scrisul românesc a urcat de nenumărate ori panta propriei afirmări, dar de fiecare dată când ajungea la o anumită altitudine, când aproape că-şi atingea ţelul, când îi mai rămânea să facă un pas până la stadiul râvnit de o instituţie literară, numaidecât se întâmpla ceva – sau vreo ceartă între camarazi, sau vreun război între state, sau vreo diversiune, sau vreo ranchiună, sau vreo uneltire a serviciilor secrete, sau mai ştiu eu ce altă pacoste – şi atunci bietul Sisif al literelor bucovinene, disperat, se vedea nevoit să coboare din nou buclucoasa pantă, luând, rând pe rând,  chipul mai multor generaţii de împătimiţi ai scrisului, pentru a împinge, a câta oară!, stânca speranţei, spre piscul de neatins al iluziei. Domnilor şi doamnelor! Scrisul românesc din nordul Bucovinei e marcat puternic de complexul lui Sisif. Or, el a împărtăşit, împărtăşeşte şi, după cum îmi dau seama, va mai împărtăşi o bună bucată de timp acelaşi destin cu neîmpăcatul personaj mitic care, deşi ştie că nu va rostogoli niciodată stânca până în vârful muntelui, nu încetează nici pentru o clipă să persevereze. O fi crezând, poate, că, la un moment dat, zeii se vor milostivi! Dar nu se prea văd semne, iertat să-mi fie scepticismul.

Romulus Rusan: Aş vrea să spun că disocierile pe care le-a făcut la un moment dat dl. Hostiuc în legătură cu tema noastră – care nu este deviza PEN Clubului, este tema acestei conferinţe – sunt foarte bine venite, pentru că, mai ales în ţările din fostul spaţiu sovietic, o asemenea alternativă, dacă nu este bine discutată şi aprofundată, poate să dea frisoane, te poate duce cu gândul la literatura sovietică, care era o aceeaşi literatură cu nenumărate limbi auxiliare care, de fapt, erau mai mult nişte vitrine ale diversităţii. Bineînţeles că aici ne referim la posibilităţile fiecărei literaturi, oricât de mici, de a exista real, de a fi sprijinită, de a fi nu numai scrisă, ci şi afirmată cu ajutorul statului, cu ajutorul colegilor din literatura majorităţii. La Cernăuţi problema este foarte dramatică pentru că, pe lângă sărăcia ţării, care este luată de obicei ca prilej de scuză pentru nesprijinirea scriitorilor de alte naţionalităţi, există o remanenţă a vechilor mentalităţi faţă de literatura unică, adică cea de tip sovietic.

Emilian Galaicu-Păun: Leo Butnaru spune foarte bine: nu eram captivi numai ca scriitori într-un limbaj, era captivă o limbă într-o formulă greşită, adică o limbă într-o denumire greşită – „limba moldovenească”. Deci nu numai limba română e captivă în această formulă de „limbă moldovenească”, a doua captivitate era alfabetul chirilic care nu ne permitea să trecem Prutul nici măcar prin cărţile noastre. Şi marea explozie care s-a întâmplat după ’89 încoace este că limba a ieşit cel puţin dintr-o captivitate. E vorba de grafia latină. Din păcate ceea ce se întâmplă… Ceea ce este esenţial ca scriitor de limbă română de la Chişinău este că parte dintre aceştia au reuşit să rupă aceste frontiere şi să afirme o singură literatură – pe cea română.

Pavel Balmuş: Aş vrea – şi eu – să fac câteva consideraţii, dar nu cu scopul de a accentua sau a dramatiza situaţia în care ne aflăm acolo. Parafrazându-l pe Eminescu, nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Transportând această apreciere la condiţia scriitorului de la Chişinău, sunt momente riscante, în sensul că poţi fi stăpân al unei limbi, în măsura în care o stăpâneşti. Aici, v-aş propune o trecere etimologică a verbului „a stăpâni”. Din păcate, mulţi scriitori de ai noştri care se proclamă astăzi, la Chişinău, scriitori de limbă română n-au ajuns încă să posede limba literară la nivelul cel mai nobil. De altfel, noi înşine nu am ajuns să proclamăm limba română „stăpâna noastră”. Mă refer la articolul 13 din Constituţie, potrivit căruia limba republicii este moldovenească. Nimeni dintre cei care au propus această formulă nu s-a gândit că nu există o limbă austriacă, ci o limbă germană, care e limba naţională, sau că limba americană este limba engleză etc. Actualmente aceşti „stăpâni” ai noştri, sovieticii, aşa-zis conducători ai noştri, vor să scape de orice limbă propusă… Noi ne facem iluzii şi în albia limbii române o numim limba română incorect, nu are nimic limba română cu acea limbă „moldovenească”.

Această situaţie care s-ar părea că nu mai are sfârşit depinde foarte mult şi de noi. Dar vreau să mărturisesc acest lucru, iarăşi, depinde de conaţionalii noştri, adică de dvs. Cum s-a grăbit atunci Parlamentul României şi a recunoscut acea independenţă, aşa cum se recunoaşte şi independenţa unor copii faţă de părinţi, când preferi să ai copii undeva, când copiii cresc mari, se căsătoresc, au casa lor, pot avea gard comun, dar nu înseamnă că sunt despărţiţi de tine prin alte politici, sau au altă familie, sau alte probleme de familie. Eu nu vreau să îmi arog cine ştie ce merite. Sunt unul dintre cei care am anunţat atunci răspicat, în 1988 – facem istorie fără să vrem – , că de fapt noi suntem conduşi în eroare; ne conducea Comitetul Central, cum şi la Bucureşti era Comitetul Central care conducea, aşa cum spuneam eu, „în eroare”. Şi astăzi este această conducere în eroare mult prea accentuată. Am impresia că fostul secretar al Comitetului Central merge pe urmele lui Lukaşenko. Care ar fi salvarea? Să fim luaţi acasă şi să simţim că limba română este stăpână, şi că cei care o vorbesc şi o scriu sunt nu reprezentanţi, ci salahori, creatori şi, cum a spus dl. Holban, „exploratori”.

S-ar putea vorbi mult pe marginea acestui titlu foarte îmbietor la discuţii. Dar cred că a venit timpul să ne întrebăm, dacă e să ne referim la realităţile noastre româneşti (noi ne punem întrebarea şi acolo, la Chişinău): dacă limba română e stăpână în România? A ajuns la situaţia să se discute în Parlament dacă este în pericol şi noi milităm ca ea să fie repusă în drepturile ei. Aş încheia prin a exprima visul şi dorinţa ca aceste probleme să fie soluţionate odată cu întregirea ţării şi cu revenirea la matca noastră firească. Altfel, o să ne căim mult şi bine şi o să formulăm aceste probleme cu orice prilej al întâlnirilor noastre. Înţeleg că unii poate s-au plictisit de unele intervenţii ale noastre şi dureroase, şi mai cu revoltă exprimate. Mi-a plăcut precizarea d-nei Gina Sebastian Alcalay vorbind despre faptul că scriitorii evrei de limba română din Israel nu se consideră exilaţi. Dacă ne referim la situaţia noastră, noi ne considerăm încă exilaţi în propria ţară. Adică este acest penitenciar, încât nu ne simţim nici acasă, nici stăpâni.

Mihai Şora: Mulţumesc d-lui Balmoş. După cum se vede, tema abordată de noi se dovedeşte a fi inepuizabilă. Orizontala comunicării pare a traversa nenumărate depozite, dispuse vertical, de diferenţe infinite, în care până la urmă cu toţii ne regăsim ca fraţi diferiţi ai aceleiaşi infinit nuanţate umanităţi.

Ana Blandiana: Nu voi încerca să trag vreo concluzie. Tot ce pot să spun este că vă mulţumesc pentru participarea din aceste două zile, pentru toate ideile care s-au produs, şi care au dovedit în ce măsură scriitorii, veniţi din atâtea ţări, pot să fie toleranţi şi să îşi gândească destinul împreună. Tocmai de aceea, şi tocmai pentru a fi consecvenţi noi înşine şi mai ales cu istoria PEN International, născut din efortul unor mari scriitori, la început al celor englezi şi francezi, apoi a celor din  peste 120 de ţări, dea se implica în viaţa planetei, de a nu asista indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Şi cum, în general, ceea ce se întâmplă sunt mai ales tragedii şi crime, cred că datoria noastră este, tocmai pentru că nu avem altă putere decât puterea cuvântului, să ne spunem cuvântul. Pentru că, dacă nu o facem, suntem complici. Singura noastră formă de a refuza complicitatea cu răul este de a-l numi. În acest sens, vă propunem un text de solidaritate cu eforturile PEN din Rusia împotriva  a ceea ce s-a întâmplat în Cecenia şi pentru găsirea unei soluţii de rezolvare şi a păcii.