Ana Blandiana

Somnul din somn, București: Cartea Românească, 1977

Poezii selecționate

Dealuri, dulci sfere-mpădurite

Ascunse jumătate în pământ

Ca să se poată bucura și morții

De carnea voastră rotunjită blând,

 

Poate un mort stă ca și mine-acum,

Ascultă veșniciile cum cură,

Își amintește vechi vieți pe rând

Și contemplându-vă murmură:

 

Dealuri, dulci sfere-mpădurite

Ascunse jumătate în văzduh

Ca să se poată bucura și viii

De nesfârșit de blândul vostru duh…

Cine și ce să viseze

În timpul crescut peste noi –

Nămeți grei de somn

Prin care cu gesturi viteze

Și lente se mișcă

Lunateci eroi?

Să nu strigi,

Trezirea-i ucide,

Ajunge să plângi

Și să-i vezi –

Ale încănemorții

Atât de timide

Dovezi.

Ninge cu dușmănie,

Cu ură cade zăpada

Peste apele înghețate cu ură,

Peste livezile înflorite din răutate,

Peste păsările înrăite care îndură.

Ninge ca și cum prin zăpadă

Ar trebui să se sfârșească

Viața acestui acvatic popor,

Ninge cu o încrâncenare

Omenească,

Ninge otrăvitor.

Pe cine să mire?

Doar eu mai știu

Că ninsoarea

A fost la-nceputuri iubire.

E atât de târziu

Și ninge hidos,

Și nu-mi vine-n minte

Decât să aștept

Lupii flămânzi

Să le fiu de folos.

Satul întreg adormise

Și poate visa că nici nu e,

Atât de adânc îl iubise

Miros-nțelept de gutue.

 

Stelele grele și moi

Trăgeau cerul copt spre pământ,

Ca și cum ziua de-apoi

S-ar fi pregătit fermentând

 

Astre prea dulci de iubire,

Fructe stricate de dor,

Ca să prelingă-n clondire

Sfârșitul lumii ușor.

 

Ploi dulci de prune ucise,

Miros înțelept de gutue,

Satul întreg adormise

Și poate visa că nici nu e.

În satul în care mă-ntorc,

Ceasuri cu cuc sfarmă vremea

Și mari bucăți de tăcere

Zac sparte în praful din drum.

Acele se învârt cu hărnicie,

Arătând mereu ceva de neprivit,

Orele au căzut,

Au murit,

Numai acele aleargă fără sfârșit

Și dezorientat, când și când,

Cucul apare și-anunță

Sfârșitul lumii, cântând.

Și vom rămâne în eternitate

La fel de tineri cum suntem acum

Când miezul morții-n turnul tâmplei bate

Plecând pleoape roșii pe gropi adânci, cu scrum?

 

Vom fi și-n moarte tot ușor de-nfrânt

Și nu vom înțelege nici atunci

Sensul acelui strivitor cuvânt

Rotindu-se-n absurdele porunci?

 

Tot tineri și frumoși fără-ncetare,

Mereu împleticiți în lungi priviri,

Vom fi jertfiți mereu pe alte-altare

Și neacasă, veșnic nicăiri?

 

Apleacă-te pe brațul meu când mor,

Lasă-te-nvins de legea lor străveche,

Nouă ni-e dat, în schimbul tuturor,

Norocul de a fi pereche.

Plopi și paltini

Dintr-o țară

Necrezută și de alții,

Unde norii se coboară

În tulpini și înfrunzesc,

Unde bolta poți s-o clatini

Cu o singură-ndoială,

Plopi și paltini,

Îngeri supli

Dintr-un rai pădurăresc

 

Bateți rar

Din aripi lucii

Cu nervuri de frunză verzi

Și-ascultați cum cântă cucii

Vremea fără contenire,

Ca și cum un minutar,

Ascuns bine-n pene sure,

Ar tot bate

Ora celor

Asurziți de nemurire

 

Ca de-o moarte

Mult mai tare

Și lipsită de tăcere,

Fără dulcea așteptare-n

Buruieni de țintirim,

Toarceți liniștea fuioare

Și-nveliți în ele țara

Din cuvintele pe care

Numai voi și eu le știm.

Când voi fi-mbătrânit destul

Să nu îmi mai doresc să mor,

O să mă sui într-un pătul

Cu miros bun, adormitor

 

De grâu încins sub bolți de stuh,

De floarea-soarelui uscată,

De praf bătrân și de văzduh

Pe care-l știu de altădată;

 

O să mă-ntind printre grămezi,

Fără dorințe, fără gând

Și nici măcar n-o să visez

Perechi de vorbe-alunecând;

 

În dulcele coșciug de boabe,

Voi sta zâmbind cu ochii-nchiși

Și-o să îmi joace pe pleoape

O rază din acoperiș;

 

Uimită fără de pricină,

Din când în când o să adorm,

Mă va trezi câte-o albină

Cu bâzâitul ei enorm,

 

Curând miresmele vecine

Mă vor topi în sinea lor,

Voi fi bătrână, va fi bine

Și nu-mi voi mai dori să mor.

Cuprins

Dealuri  Poem • Pleoape Iarna stelele  Păstor de fulgi Țara Un cuib de barză Ca și cum luna Ninge Aripi
Avram Iancu Aud  Imn  Satul întreg Cântecul E destul să adorm Să nu fac Eu nu cânt frunza Cel ce mă visează, Acoperită de rouă Am învățat să râdem În satul în care mă-ntorc O biserică plina de fluturi Această plutire Ancora  Când sunt vie Mă-ntorc în toamnă Otava Ctitorie a vântului Mare Atât de frig În livezi Dumineca Pe lacul morii Oraș oriental În sufletul țării Impudice fructe În somn Pereche De ce Să stai în fân Pastel Un sat Numai cu mine Frunza de animal Eu cred că norii Pahar cu margarete  Țara de păsări Cine-a numit  Plopi și platini Când voi fi-mbătrânit În dimineața de după moarte

Referințe critice

„Motivul somnului și al dorinței de repaus, cu vechi rădăcini în poezia românească, de la Eminescu la Blaga și mai departe, își leapădă crusta de tema literară, se îmbogățește cu o varietate de sensuri, adesea divergențe, își regenerează substraturile și redobândește o nouă, surprinzătoare prospețime la Ana Blandiana. Numeroase titluri alese din ultimul ei volum pot figura în orie antologie a acestei teme atât de fertile pentru meditația lirică de totdeauna. Din perspectiva ei, polaritatea viață-moarte, terestru-spiritual capătă un relief memorabil. Particularitatea acestei rostiri este că într-o formă echilibrat melodioasă, calm elegiacă, de felul unui blând și inofensiv murmur abia dacă muzical, spune lucruri deloc temperate, neliniștitoare, dureroase. Materialitatea percepțiilor directe se filtrează în sunete de o mare puritate. Înăbușirea conținutului dramatic într-o formulare dulce somnolentă este de un neașteptat efect. Conținutul se conservă mai bine decât într-o formă agitată, aparent mai potrivită. Densitatea unor straturi reflexive, ale lăuntricului, și elevația, densitatea topită în elevația remarcabila a tonului, merg foarte bine împreună și din bizara lor încrucișare se naște originalitatea necăutată, absolut firească și curgătoare a acestor versuri capabile să întrerupă o clipă, clipa de poezie, inerția sufletului.
(Lucian Raicu, România literară, 1977)

„Propensiunii spre reflexivitate din precedentele volume i s-a substituit, în Somnul din somn, o tehnică specială a selectării detaliului percutant și a filtrării lui prin senzația conștientizată, o artă sui-generis a înălțării cu mijloace pur lirice a reprezentărilor sensibile la idee. Priveliști de toate zilele dobândesc prin transfigurarea artistică proprietăți incantatorii, copacii, fructele, frunzele, păsările răspândesc irizări de tărâm fantastic. În imaginația Anei Blandiana viața este vis: vis într-un alt vis, visat la rândul lui de către cineva care e visat de către un altul, și el visat – și tot astfel, la infinit. De aici și titlul: Somnul din somn. Prin absolutizare, poeta construiește viziunea unui univers himeric, aflat într-un stadiu precreatural, existent doar ca pură posibilitate, ca nălucire difuză. Totul, în acest spațiu al increatului, e doar o părere, iluzie, proiecție a fantasmelor spiritului. ” (Dumitru Micu, România Literară, 1982)