Ana Blandiana

Refluxul Sensurilor, Humanitas, 2004

Poezii selecționate:

De nescos, de nespus,

Cele două triunghiuri

Cu vârful în jos

Cu vârful în sus

Înlănțuite, întrepătrunse,

Raze de sex contrar

Într-un singur animal

Devorându-se pe sine însuși cu dor.

Lumină plăcută zeului incitator

Care naște realitățile rostindu-le

Rar

Rând pe rând:

Femeie, bărbat, floare, nor.

În limbajul crepuscular,

În centrul neantului sfânt

Există un zeu care se crede cuvânt.

Îngeri bătrâni urât mirositori

Cu iz stătut în penele jilave,

În părul rar,

În pielea scămoșată de insule de psoriazis,

Hărți scrijelite adânc

Ale unor înspăimântătoare

Tărâmuri necunoscute.

Prea triști pentru bunevestiri

Prea slabi pentru sabia de foc,

Se lasă-ngropați dormitând

Ca niște semințe pe care le sameni,

Cu dureri reumatice la încheieturile aripelor

Tot mai ascunse-n pământ,

Tot mai moșnegi, tot mai oameni…

Timpul scrie pe trupul meu versuri

Atât de complicate încât

Aproape de necitit,

Își notează pe pielea mea ideile

Fără să mă întrebe.

Litere lungi, răsucite, superbe

Mi le încolăcește pe gât,

Îmi mâzgălește în jurul ochilor,

În jurul buzelor raze subțiri,

Le îngroașă,

Apoi, ca la sfârșitul unui op,

Se iscălește pe fruntea mea încă rotundă,

Fără să mărturisească

În ce scop

Transmite prin mine

Aceste mesaje

Și cine

Va trebui să mă citească

Și să îi răspundă.

N-am reușit niciodată să știu pe ce lume sunt.

Încălecam un cal tânăr și fericit ca și mine

Și în galop îi simțeam între pulpe

Inima zvâcnind

Și inima mea zvâcnea în galop neobosită,

Fără să observe că între timp

Șeaua mea se sprijinea

Doar pe scheletul unui cal

Care în viteză se dezmembra risipindu-se

Și eu continuam să călăresc

Un cal tânăr de aer

Într-un secol care nu mai era al meu.

Cei care n-au aripi

Se înghesuie să le ia de la garderobă,

Cei care au

Trag peste ele, cu grijă, fermoarul.

În aceste condiții

Este foarte greu să știi

Cine va fi în stare să zboare

La momentul oportun,

Atunci când pământul

Se va deschide

Pentru a face

O atât de târzie,

Încât inutilă selecție.

Fantome cu crengi,

Trunchiuri cu aripi,

Aripi cu frunze,

Ceața amestecă totul

În aliaje confuze

Zbătându-se să se desprindă

Și să pornească în zbor,

Arborii își pierd penele,

Fluturii vâslesc prin țărână aburindă

Și se înrădăcinează ușor.

 

Nu mai există regnuri,

Nici stări de agregare,

Nici orizont între mare și cer,

Nici mal între pământ și mare,

Iar din adâncul apelor ridicate în nori

Se-nalță cârduri de pești prefăcuți în cocori,

În timp ce chemarea lor răsună bătrână

Ca o limbă de clopot

Înr-o catedrală de lână.

Ține o coasă în mână

Și se apleacă galant

Înspre frumoasa-i stăpână

Cu părul pudrat și înalt.

 

Are chilotul bufant,

Tricornul cu pene și până

Și ochii îi sunt de berbant

Dar ține o coasă în mână.

 

Iar gestul extravagant

Sensul obscur și-l amână.

El flutură coasa-n neant

Dar poartă perucă de lână.

 

Bătrân și macabru amant

Între salon și țărână

Plătește răspunsul riscant

Cu ironia peșină:

 

În limba germană, cum știm,

Moartea-i de sex masculin.

Înțelesurile

Ca niște pietre acoperite de-o mare

Diferit colorată

De orele zilei, de orele veacului

Trecătoare.

Înțelesurile neclintite,

Îngropate pe jumătate în nisip

Doar apa le lunecă liniile,

Le rotunjește,

Le frânge,

Le dă un chip

Mereu schimbător,

Încât eu nu văd decât

Fluxul și refluxul unor sensuri

Reverberate de valul falsificator,

Veșnic crud

La dus și la-ntors

Peste pietrele-afunde,

Flux și reflux al unor sensuri

Care aud

Întrebările, dar nu și

Cine și ce le răspunde.

Cuprins

Amestec Iluzie Îngeri bătrâni Ceea ce nu înțeleg Să fii stâncă în mare Op Un cal tânăr Scaieți și zei Selecție Scrum Curriculum vitae Linea O catedrală de lână Această oglindă • Și totuși Cerneală Rezervație Pleoape de apă De-a voința Frunze de laur Ocean În absența sunetelor Peisaj impudic Dulap pictat Din ce în ce mai străină Mișcare Castelul în apă Cântec Câteva puncte Mâzgă Samanta Programul Plaja Transparență Făra să știe O fiară Mlaștini Adio Adorm Rugăciune Calendarul Despot Asedii La fel Lumina și vorbele Sora Ziar Dependența Ziua aceea Să ies Consecințe Hoderlin Întelesurile Într-o păstaie Secolul nostru Sonet degradat Travesti Zeu al pastorilor Întrebarea Cadran E noaptea Pe fațada unei catedrale Mandala In memoriam Acest poem

Referințe critice

• Nicolae Prelipceanu, „O nouă carte de poeme semnată de Ana Blandiana”, în Romania Liberă, 13 octombrie 2004

• Paul Aretzu, „Renașterea prin scris”, în Ramuri, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 2004

• Marius Chivu, „Sensurile în derivă”, în România literară, nr. 42, 27 octombrie-2 noiembrie 2004

• „Liiceanu a recitat poezii. De trei ori Ana Blandiana”, în Independent, 12 noiembrie 2004

• „Humanitas a lansat Refluxul sensurilor”, în Adevărul, 12 noiembrie 2004

• Mihaela Chicomban, „Lansare Ana Blandiana, la Brașov”, în Bună ziua Brașov, 15 noiembrie 2004

• G.B., „Ana Blandiana, la Brașov”, în Gazeta de Transilvania, nr. 4348, 15 noiembrie 2004

• Mitel Popescu, „Ana Blandiana a adus la Brașov Refluxul sensurilor”, în Cotidianul Obiectiv, anul III, nr. 906, 15 noiembrie 2004

• Adrian G. Romila, „Sensuri în reflux”, în Luceafărul, noiembrie 2004

„Nu doar instantaneele unui <<paradis în destrămare>> dezvăluie cartea aici discutată. Sunt multe texte străbătute de o vână reflexivă puternică, exprimată uneori cu gravitate, alteori cu ironie. Neputința trecerii de golul de sens, îngrijorarea pentru moarte, truda zadarnică și tristă a scrisului, singurătatea, senzația de <<prea târziu>>, toate alcătuiesc o panoplie a subiectelor asupra cărora se apleacă textele Anei Blandiana. Poemele grave sunt vizionare. Scurgerea rapidă a existenței, transferată imaginar în călărirea scheletului unui cal (animal kratofanic și psihopomp), se face, dintr-o dată, dincolo de timpul real. E un sentiment specific modernității de secol XX, pusă sub semnul heideggerianului ,,Sein zum Tode”. […] Din această perspectivă, volumul Anei Blandiana pare un inevitabil cântec de lebădă, spus cu o tristețe sfâșietoare, așa cum o fac adevărații poeți din totdeauna.”

• Smaranda Vultur, „Timp și înțeles”, în revista 22, nr. 769, 30 noiembrie-6 decembrie 2004

• Gabriel H. Decuble, „Ce ne revelează marea…”, în Cuvântul, anul XI XVI(), nr.1 (331), ianuarie 2005

• Gheorghe Grigurcu, „Ethosul Anei Blandiana”, în România literară, anul XXXVIII, nr. 3, 26 ianuarie-1 februarie 2005

• Ion Hurjui, „Sensuri și sensori”, în Cronica, februarie 2005

• Carmelia Leonte, „Poezie, utopie…”, în Dacia Literară, anul XVI, nr. 59 (2/2005)

„Nu departe sunt vremurile când poezia va fi o înaltă formă de autism, un mod de a vorbi despre sine, cu sine; un mod de a comunica din interiorul încarcerării și al morții. Sau: un mod atât de inacceptabil de a comunica, încât va fi supus ab initio legilor eșecului.[…] Jocul ingrat, hamletian, între a fi și a nu fi corespunde, în cazul poemelor noi scrise de Ana Blandiana, unui model interior de autotextualizare prin respingere: respingerea limbajului, respingerea erotismului, respingerea vieții. Tocmai această respingere este forța primară care face posibilă supraviețuirea. Dar sunt momente alunecoase când nu supraviețuirea textului o interesează pe poetă, în ciuda declarațiilor evidente, ci supraviețuirea trupului. Transcenderea dorinței de a trai în trup pare să fie scopul scrierii, detașarea de corp și, prin acesta, victoria asupra lui. Ambiguitatea opțiunii, ca și ambiguitatea trupească fac condiția poetei admirabilă pentru ca, așa cum dincolo de dorință se află o altă dorință, dincolo de text se afla un alt text, care e însăși liniștea.[…] În viziunea coșmarescă a unei lumi în care totul este o afacere, iar scriitorii sunt deseori șomați să abdice, într-o asemenea lume e mare lucru, e chiar o minune că supraviețuiesc uneori, cu eforturi pe care le ghicim supraomenești, și poeți autentici. Un astfel de poet este Ana Blandiana.[…]

• Nicolae Coande, „Ana Blandiana – călătorie pe marea interioară”