Refluxul Sensurilor, Humanitas, 2004
Poezii selecționate:
De nescos, de nespus,
Cele două triunghiuri
Cu vârful în jos
Cu vârful în sus
Înlănțuite, întrepătrunse,
Raze de sex contrar
Într-un singur animal
Devorându-se pe sine însuși cu dor.
Lumină plăcută zeului incitator
Care naște realitățile rostindu-le
Rar
Rând pe rând:
Femeie, bărbat, floare, nor.
În limbajul crepuscular,
În centrul neantului sfânt
Există un zeu care se crede cuvânt.
Îngeri bătrâni urât mirositori
Cu iz stătut în penele jilave,
În părul rar,
În pielea scămoșată de insule de psoriazis,
Hărți scrijelite adânc
Ale unor înspăimântătoare
Tărâmuri necunoscute.
Prea triști pentru bunevestiri
Prea slabi pentru sabia de foc,
Se lasă-ngropați dormitând
Ca niște semințe pe care le sameni,
Cu dureri reumatice la încheieturile aripelor
Tot mai ascunse-n pământ,
Tot mai moșnegi, tot mai oameni…
Timpul scrie pe trupul meu versuri
Atât de complicate încât
Aproape de necitit,
Își notează pe pielea mea ideile
Fără să mă întrebe.
Litere lungi, răsucite, superbe
Mi le încolăcește pe gât,
Îmi mâzgălește în jurul ochilor,
În jurul buzelor raze subțiri,
Le îngroașă,
Apoi, ca la sfârșitul unui op,
Se iscălește pe fruntea mea încă rotundă,
Fără să mărturisească
În ce scop
Transmite prin mine
Aceste mesaje
Și cine
Va trebui să mă citească
Și să îi răspundă.
N-am reușit niciodată să știu pe ce lume sunt.
Încălecam un cal tânăr și fericit ca și mine
Și în galop îi simțeam între pulpe
Inima zvâcnind
Și inima mea zvâcnea în galop neobosită,
Fără să observe că între timp
Șeaua mea se sprijinea
Doar pe scheletul unui cal
Care în viteză se dezmembra risipindu-se
Și eu continuam să călăresc
Un cal tânăr de aer
Într-un secol care nu mai era al meu.
Cei care n-au aripi
Se înghesuie să le ia de la garderobă,
Cei care au
Trag peste ele, cu grijă, fermoarul.
În aceste condiții
Este foarte greu să știi
Cine va fi în stare să zboare
La momentul oportun,
Atunci când pământul
Se va deschide
Pentru a face
O atât de târzie,
Încât inutilă selecție.
Fantome cu crengi,
Trunchiuri cu aripi,
Aripi cu frunze,
Ceața amestecă totul
În aliaje confuze
Zbătându-se să se desprindă
Și să pornească în zbor,
Arborii își pierd penele,
Fluturii vâslesc prin țărână aburindă
Și se înrădăcinează ușor.
Nu mai există regnuri,
Nici stări de agregare,
Nici orizont între mare și cer,
Nici mal între pământ și mare,
Iar din adâncul apelor ridicate în nori
Se-nalță cârduri de pești prefăcuți în cocori,
În timp ce chemarea lor răsună bătrână
Ca o limbă de clopot
Înr-o catedrală de lână.
Ține o coasă în mână
Și se apleacă galant
Înspre frumoasa-i stăpână
Cu părul pudrat și înalt.
Are chilotul bufant,
Tricornul cu pene și până
Și ochii îi sunt de berbant
Dar ține o coasă în mână.
Iar gestul extravagant
Sensul obscur și-l amână.
El flutură coasa-n neant
Dar poartă perucă de lână.
Bătrân și macabru amant
Între salon și țărână
Plătește răspunsul riscant
Cu ironia peșină:
În limba germană, cum știm,
Moartea-i de sex masculin.
Înțelesurile
Ca niște pietre acoperite de-o mare
Diferit colorată
De orele zilei, de orele veacului
Trecătoare.
Înțelesurile neclintite,
Îngropate pe jumătate în nisip
Doar apa le lunecă liniile,
Le rotunjește,
Le frânge,
Le dă un chip
Mereu schimbător,
Încât eu nu văd decât
Fluxul și refluxul unor sensuri
Reverberate de valul falsificator,
Veșnic crud
La dus și la-ntors
Peste pietrele-afunde,
Flux și reflux al unor sensuri
Care aud
Întrebările, dar nu și
Cine și ce le răspunde.
Cuprins
• Amestec • Iluzie • Îngeri bătrâni • Ceea ce nu înțeleg • Să fii stâncă în mare • Op • Un cal tânăr • Scaieți și zei • Selecție • Scrum • Curriculum vitae • Linea • O catedrală de lână • Această oglindă • Și totuși • Cerneală • Rezervație • Pleoape de apă • De-a voința • Frunze de laur • Ocean • În absența sunetelor • Peisaj impudic • Dulap pictat • Din ce în ce mai străină • Mișcare • Castelul în apă • Cântec • Câteva puncte • Mâzgă • Samanta • Programul • Plaja • Transparență • Făra să știe • O fiară • Mlaștini • Adio • Adorm • Rugăciune • Calendarul • Despot • Asedii • La fel • Lumina și vorbele • Sora • Ziar • Dependența • Ziua aceea • Să ies • Consecințe • Hoderlin • Întelesurile • Într-o păstaie • Secolul nostru • Sonet degradat • Travesti • Zeu al pastorilor • Întrebarea • Cadran • E noaptea • Pe fațada unei catedrale • Mandala • In memoriam • Acest poem
Referințe critice
• Nicolae Prelipceanu, „O nouă carte de poeme semnată de Ana Blandiana”, în Romania Liberă, 13 octombrie 2004
• Paul Aretzu, „Renașterea prin scris”, în Ramuri, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 2004
• Marius Chivu, „Sensurile în derivă”, în România literară, nr. 42, 27 octombrie-2 noiembrie 2004
• „Liiceanu a recitat poezii. De trei ori Ana Blandiana”, în Independent, 12 noiembrie 2004
• „Humanitas a lansat Refluxul sensurilor”, în Adevărul, 12 noiembrie 2004
• Mihaela Chicomban, „Lansare Ana Blandiana, la Brașov”, în Bună ziua Brașov, 15 noiembrie 2004
• G.B., „Ana Blandiana, la Brașov”, în Gazeta de Transilvania, nr. 4348, 15 noiembrie 2004
• Mitel Popescu, „Ana Blandiana a adus la Brașov Refluxul sensurilor”, în Cotidianul Obiectiv, anul III, nr. 906, 15 noiembrie 2004
• Adrian G. Romila, „Sensuri în reflux”, în Luceafărul, noiembrie 2004
„Nu doar instantaneele unui <<paradis în destrămare>> dezvăluie cartea aici discutată. Sunt multe texte străbătute de o vână reflexivă puternică, exprimată uneori cu gravitate, alteori cu ironie. Neputința trecerii de golul de sens, îngrijorarea pentru moarte, truda zadarnică și tristă a scrisului, singurătatea, senzația de <<prea târziu>>, toate alcătuiesc o panoplie a subiectelor asupra cărora se apleacă textele Anei Blandiana. Poemele grave sunt vizionare. Scurgerea rapidă a existenței, transferată imaginar în călărirea scheletului unui cal (animal kratofanic și psihopomp), se face, dintr-o dată, dincolo de timpul real. E un sentiment specific modernității de secol XX, pusă sub semnul heideggerianului ,,Sein zum Tode”. […] Din această perspectivă, volumul Anei Blandiana pare un inevitabil cântec de lebădă, spus cu o tristețe sfâșietoare, așa cum o fac adevărații poeți din totdeauna.”
• Smaranda Vultur, „Timp și înțeles”, în revista 22, nr. 769, 30 noiembrie-6 decembrie 2004
• Gabriel H. Decuble, „Ce ne revelează marea…”, în Cuvântul, anul XI XVI(), nr.1 (331), ianuarie 2005
• Gheorghe Grigurcu, „Ethosul Anei Blandiana”, în România literară, anul XXXVIII, nr. 3, 26 ianuarie-1 februarie 2005
• Ion Hurjui, „Sensuri și sensori”, în Cronica, februarie 2005
• Carmelia Leonte, „Poezie, utopie…”, în Dacia Literară, anul XVI, nr. 59 (2/2005)
„Nu departe sunt vremurile când poezia va fi o înaltă formă de autism, un mod de a vorbi despre sine, cu sine; un mod de a comunica din interiorul încarcerării și al morții. Sau: un mod atât de inacceptabil de a comunica, încât va fi supus ab initio legilor eșecului.[…] Jocul ingrat, hamletian, între a fi și a nu fi corespunde, în cazul poemelor noi scrise de Ana Blandiana, unui model interior de autotextualizare prin respingere: respingerea limbajului, respingerea erotismului, respingerea vieții. Tocmai această respingere este forța primară care face posibilă supraviețuirea. Dar sunt momente alunecoase când nu supraviețuirea textului o interesează pe poetă, în ciuda declarațiilor evidente, ci supraviețuirea trupului. Transcenderea dorinței de a trai în trup pare să fie scopul scrierii, detașarea de corp și, prin acesta, victoria asupra lui. Ambiguitatea opțiunii, ca și ambiguitatea trupească fac condiția poetei admirabilă pentru ca, așa cum dincolo de dorință se află o altă dorință, dincolo de text se afla un alt text, care e însăși liniștea.[…] În viziunea coșmarescă a unei lumi în care totul este o afacere, iar scriitorii sunt deseori șomați să abdice, într-o asemenea lume e mare lucru, e chiar o minune că supraviețuiesc uneori, cu eforturi pe care le ghicim supraomenești, și poeți autentici. Un astfel de poet este Ana Blandiana.[…]
• Nicolae Coande, „Ana Blandiana – călătorie pe marea interioară”