Ana Blandiana

Proiecte de trecut(nuvele fantastice), Cartea Românească, 1982

Fragmente selecționate

„Apoi, aproape fără să se miște și fără să-și coboare privirea, începu să scoată unul câte unul, și să pună pe masa lungă de consiliu, îngerii din sacoșă. Așezate cu grijă pe pânza stacojie, pătată cu cerneală și arsă din loc în loc de scrumul de țigară al anilor de ședințe, prizărite printre foi de hârtie, broșuri, pixuri, pahare cu apă, cești de cafea, minusculele ființe stăteau o secundă descumpănite, apoi, – cu acea curiozitate copilărească ținând locul oricărei aclimatizări – porneau în grabă care încotro, fără să-și aștepte tovarășii, ca și cum nu ar fi avut nici o clipă de pierdut. După ce ii scosese pe toți, Doamna L. rămase cu mâinile în poală, vidată deodată miraculos de încordarea, pe care numai acum și-o descoperea cu adevărat, a ultimelor zile. Închise ochii și aștepta. Simți îngerii risipindu-se de-a lungul mesei, aplecându-se deasupra ceștilor, foșnind hârtiile, jucându-se cu stilourile, apoi auzi un fâlfâit și știu că unii au început să zboare. Și-i imagina rotindu-se în jurul celui înscris la cuvânt. De altfel, chiar în secunda următoare, glasul celui ce vorbea se frânse într-un fel brusc, neobișnuit, declanșând ca pe un miraculos mecanism o liniște incredibilă, un fel de anticameră a exploziei. Și Doamna L. continua să țină ochii închiși, așteptând ceea ce avea sa se întâmple.”

„— Bună ziua, doamnă.
— Ce vă mai fac copiii, doamnă?
— Bine. Dar ai dumneavoastră, doamnă?
— Și ai mei bine, doamnă.
— Dar soțul dumneavoastră e sănătos, doamnă?
Eu eram, bineînțeles, autoarea scenariului, dar era unul foarte liber și era chiar o emulație între noi pentru îmbogățirea lui, orice adaos fiind preluat la nesfârșit. De fapt importante nu erau toate vorbele, important era cuvântul doamna care revenea mereu, pronunțat cu voluptate, ca o formulă magică în stare să comprime timpul de până atunci.”

— Ce început? – am întrebat.
— Pai, începutul… Pe vremea cât nu era decât stuf! – și râse din nou, ca de o glumă.
Continuam să mergem de-a lungul bărăcii. O stradă nesfârșită formată dintr-o singura baracă. Sau poate erau mai multe, dar abia se termina una că începea cealaltă.
— Ce stuf? – am întrebat.
— Ei, parcă dumneavoastră nu știți… înainte de a se face insula propriu-zisă… Nu știți că așa se spunea, ,,la stuf”… Când erau ceilalți…
— Care ceilalți? – am întrebat.
— Ceilalți, cei cu bărăcile… Erau ținuți aici, în bărăcile astea…
— Cine-i ținea?
S-a uitat la mine să vadă dacă nu cumva îmi băteam joc de el. Dar nu, eram serioasă. Foarte serioasă. Începea să se enerveze, și nu știa dacă își poate permite.
— Dumneavoastră pe ce lume ați trăit? – spuse alb și dezorientat, încercând să mă clasifice, să se lămurească.
— Lumea din ziare – am răspuns eu, și am izbucnit imediat în râs de amestecul de stupoare și de admirație care i s-a citit în aceeași secundă pe față. Era foarte încântat de gluma mea. Credea ca l-am dus.”

„De altfel, vornicelul, cu o ploscă de lemn pictată cu flori roșii și legată cu panglici albe și tricolore (de fapt din panglicile tricolore nu mai rămăsese decât un ciot pentru că în ultima clipă cineva, mirele, se pare, considerase că e mai înțelept să fie scoase și, pentru că erau legate prea complicat printre funde și flori, fuseseră tăiate pur și simplu cu o foarfece) urmat de mireasă – îmbrăcată în costum cu catrințe și pieptărel, dar cu lămâiță și voal alb pe cap, în locul basmalei negre cu ciucuri lungi, cum purtau celelalte femei – , de mire, de nași, de șirul nuntașilor, începuse să înainteze printre șirurile de mese și lavițe, când, peste acordeonul învățătorului și peste viorile țiganilor, a răsunat scârțâitul violent al unei frâne bruște și pocniturile hotărâte ale câtorva portiere trântite.”

„Înainte de asta, însă, ca în fiecare seară, după ce ultimul nasture fusese descheiat și ultima haină căzuse, își făcu obișnuita gimnastică: așezându-se strategic într-o parte mai lipsită de mobile a odăii, întinzându-și-le cât putea de mult, își deschise și își închise aripile anchilozate de neîntrebuințare. Repeta conștiincios mișcarea de mai multe ori. Și numai după aceea adormi.”

— Este o asemănare uluitoare, de fapt poate ați auzit și dumneavoastră de ea, cu siguranță v-au mai spus și alții că semănați cu Ana Blandiana. Este o asemănare absolut fascinantă.
— Nu, i-am spus, cu o mică speranță și rușinată totuși de ceea ce nu mai făcusem până atunci, nu semăn, sunt chiar eu, pe mine ma cheamă Ana Blandiana. Sunt fericită că ne cunoaștem, dar acum, vă rog, ajutați-mă.

— Nu v-am întrebat niciodată – i-am spus interlocutorului meu, folosind tonul acela de conversație întâmplătoare care se reia întotdeauna la sfârșitul discuțiilor prea grave, tocmai pentru a le marca încheierea – , mi-a scăpat să vă întreb: când a fost construită bisericuța de acum a satului ?
— N-a fost construită – mi-a răspuns el, firesc, dar și puțin mirat parcă de bizareria întrebării mele. A fost adusă.
M-am întors spre el neînțelegând ce vrea să spună, apoi reîndrăznind să-mi duc gândul mai departe. Dar el mă privea aproape amuzat de tulburarea mea, necrezând că nu înțeleg și încercând să prindă sensul psihologic al momentului.
— Este ea, bineînțeles – a zâmbit, și numai în clipa următoare, uluit cu adevarat: Nu vi s-a spus niciodată povestea până la capăt?

Cuprins

O rană schematică Zburătoare de consum La țară Reportaj Cel visat Proiecte de trecut Gimnastică de seară Imitație de cosmar Lecția de teatru Rochia de înger  Biserica fantomă

Referințe critice

Valeriu Cristea, „Fantasticul îndrăgit de real”, în România literară, anul XVI, nr. 1, 6 ianuarie 1983;

Dumitru Radu Popa, „Ana Blandiana: Proiecte de trecut”, în Tribuna României, 15 februarie 1983;

Emil Manu, „În universul metaforic”, în Contemporanul, 4 martie 1983;

Vitalie Ciobanu, „Miraculosul subversiv al Anei Blandiana”, în Contrafort, anul XII, nr. 12 (122), decembrie 2004;

„Cred că cea mai puternică senzație pe care o degajă proza Anei Blandiana este aceea de ,,miracol accesibil”. Fabulosul, excepționalul, ,,supranaturalul” îmbibă obișnuitul vieții de zi cu zi, adastă în prelungirea capacităților noastre de percepție a realității, devine o marjă plauzibilă, chiar dacă nesupusă condiționărilor fizice (sau mai degrabă psihice, pentru că așa le considerăm noi) care încorsetează lumea tangibilă. Autoarea își exprimă astfel un crez estetic și filozofic, și în același timp, insinuează un subtext subversiv la adresa prejudecăților noastre comode, a cutumelor în care ne consumăm, anost, existența, dar și împotriva unei ordini politice nedrepte, cum este comunismul, atunci când umanul, compensator, evadează în fantastic – ,,manevra” ea însăși frauduloasă în ochii partidului. Pentru acest motiv, al ,,incongruenței” epistemologice – de felul unor… îngeri care bulversează liniștea și concepțiile unei profesoare de ateism științific (povestirea Zburătoare de consum) – apariția cărții a fost blocată în tipografie și doar premiul internațional Herder, pe care Ana Blandiana îl obținea în 1982, a permis publicarea.[…]
Finalul este, de regulă, sibilinic, te lasă cu sentimentul inconfortabil că ai primit un mesaj important, care îți scapă. Sensurile învăluite ale narațiunii îți creează o responsabilitate: să înțelegi. Te întorci, încerci să reiei firul poveștii, sperând să obții dezlegarea. O dezlegare iluzorie, firește.

George Ardeleanu, „Proiecte de trecut în limba spaniolă”, în România literară, anul XLI, nr. 21, 30 mai 2008;

Ilinca Ilian, „Spania citește România”, în Orizont, nr. 11, 21 noiembrie 2008;

Ileana Mălăncioiu, „Martor unic al unei duble realități”, în Călătorie spre mine însămi, Ed. Cartea Românească, 1987;

„Deși utilizează toate elementele care țin de registrul prozei fantastice, Ana Blandiana analizează amănunțit tocmai punctul acela nodal pe care îl ocolesc în genere scriitorii de proza fantastică propriu-zisă: punctul în care începe presimțirea a ceva neobișnuit și intrarea în spațiul misterios. Pe această cale îl convinge pe cititor ca – în ciuda modurilor deosebite în care privesc lucrurile – îi va facilita pătrunderea în lumea reală a imaginației sale. Și îi mai dă certitudinea că nu îi oferă fantasticul din imposibilitatea de a-i oferi o imagine veridică a mediului în care trăiește. Fiindcă, în cele din urmă, nu-l părăsește pe cititor în lumea visului ei în care acestuia i-ar fi greu să se descurce; își asumă riscul de a-l întoarce în spațiul obișnuit din care a urmat-o cu bună știință. Îl face deci nu numai complice al visului (sau coșmarului), ci și al trezirii sale. Astfel apropiat, cititorul o răsplătește din plin. Spun asta fiindcă – nu e un secret pentru nimeni – puțini scriitori contemporani se bucură de adeziunea cititorilor ca Ana Blandiana.”