„Nu mai înțelegeam absolut nimic. Ceea ce nu era greu de observat.
— Copii, ea nu înțelege – a spus o voce mică pe care n-am reușit s-o identific, dar care părea să mă compătimească.
— Cum n-o să înțeleagă, ce, ea n-a trecut prin asta?!
— Sigur că n-am trecut, am strigat eu scoasă din fire. M-am născut într-o casă de oameni, n-am crescut într-un cimitir.
— Cum adică ,,te-ai născut” ? întrebă o voce mirată și circumspectă, lipsită de simpatie.
— M-a născut mama… – am explicat eu enervată, dar cuprinsă brusc de o inexplicabilă jenă. Și am adăugat, spre întărire: Cum se nasc toși copiii…
Asta era prea de tot. La ultimele mele cuvinte izbucnise o asemenea hărmălaie de râsete, și țipete, și vociferări încât am avut senzația că sunt amenințată de veselia ofensivă din jur și m-am dat cu grijă câțiva pași îndărăt.
— Așa de mare, și mai crede încă în povestea cu mama! La vârsta asta să nu știe cum se vine pe lume!”

„ Pășeam pe cărarea desenată de lună pe apa și uleiul, plutind, al luminii, îmi ungea tălpile crăpate care scoteau, la fiecare pas, un plescăit ușor, copilăresc. Să nu mă trezesc, mă rugam, încă puțin, să nu mă trezesc.
Pe cum înaintam luna se făcea tot mai mare, nebănuit de mare. O poartă. Aș fi vrut să alerg, dar mișcările îmi erau lente, plutitoare și fiecare secundă era o lungă fericire. Să nu mă trezesc, mă rugam, încă puțin, încă puțin, imploram zâmbind, să nu mă trezesc… Și mă auzii încă mult timp după ce știam că nu mai mi-e teamă de asta…”

„ De atâta privit la jeratic, ochii i s-au înroșit pe margini și par să se umple din clipă în clipă cu lacrimi. Deodată se mișcă, se uită la mine ca trezit din somn, aproape întrebător, și cu o mișcare bruscă ia o carte și vrea s-o arunce în foc. Gestul, aproape complet, se oprește însă în ultima clipă și tata deschide cartea încă o dată și începe s-o răsfoiască într-un fel dezorientat și parcă deznădăjduit, parcă neștiind de unde s-o înceapă și ce să facă cu ea. Apoi rupe prima pagina, pagina de titlu, și o aruncă în foc, și hârtia, veche, se răsucește ca o frunză în flacără. Apoi citește, citește pe nerăsuflate și când termină o pagină o rupe și o aruncă în foc, citește ca și cum ar vrea să învețe pe dinafară tot ceea ce nu mai poate păstra. Paginile jertfite pe rând țin vâlvătaia mereu luminoasă, mereu jucăușă. Dar nu arde toate paginile! Pe unele le lasă neatinse, prinse stingher într-o legătură șubrezită de repetatele smulgeri, se mai întoarce o dată asupra lor, apoi trece mai departe parcă fericit că poate păstra ceva. Din unele cărți smulge numai cinci-șase foi pe care le aruncă în flăcări punând volumul cu grijă victorioasă alături, din altele rămân numai câteva zeci de pagini abia agățate de cotorul mult prea lat pentru ele, devenit jalnic și scâlciat. Aș vrea din toată inima să înțeleg ce se întâmplă, ce îl obligă pe tata să ardă cărțile la care ținea atâta, pe care le ascunsese în pod și le apărase de șoareci, dar n-am cum sa-l întreb. Pe fața lui se citește o asemenea deznădejde, încât orice comunicare cu el mi s-ar părea o impietate și o obrăznicie.”